Sfinții Părinți afirmă că boala manifestă pedagogia dumnezeiască, ea fiind și o corecție pe care Dumnezeu i-o aplică omului din pricina păcatelor sale, spre îndreptarea vieții lui și chiar a celor din jur. „În această perspectivă, boala apare ca voită sau cel puțin îngăduită și în orice caz, folosită de Dumnezeu pentru binele omului, spre a redresa în el ceea ce păcatul a făcut chinuitor, a pervertit și să-l vindece de bolile sale spirituale. [...] Dacă El folosește adesea pentru această lucrare boala, face aceasta deoarece ea este prin natura ei un mijloc deosebit de puternic de a-l trezi pe omul al cărui duh este adormit de păcat, făcându-l să simtă, prin boala din trupul său, pe aceea mai puțin evidentă care-i afectează sufletul și față de care, fără această boală, el ar fi rămas indiferent sau cel puțin s-ar fi arătat mai puțin sensibil”[1].

Bolile pot fi, pe de o parte, frâna care-l păzește pe om de a mai păcătui în continuare. Pe de altă parte, bolile și suferințele ce le însoțesc constituie în parte crucea mântuirii noastre, trepte ale Golgotei noastre personale, ale nevoinței prin care trebuie să trecem pentru a putea intra în Împărăția lui Dumnezeu (conform Fapte 14, 22).

(Ieromonahul Adrian Făgețeanu, Ieromonahul Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale? Un răspuns ortodox, Editura Sophia, București, 2004, pp. 73-74)

[1] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, traducere din limba franceză de pr. prof. Vasile Mihoc, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, pp. 61-63.