De-a lungul timpului, noțiunea de sănătate a cunoscut multiple accepțiuni. Hipocrat, părintele medicinii europene (secolul V î.H.), o considera „o stare de echilibru între corp, minte și mediu”. Punctul de vedere modern este că sănătatea are câteva dimensiuni – emoțională, intelectuală, fizică, socială și spirituală – fiecare dintre ele contribuind la starea de bine a unei persoane. Pentru menținerea unei sănătăți bune, o persoană trebuie să-și examineze fiecare dintre aceste dimensiuni și să se orienteze nu doar să trăiască o perioadă lungă de timp, ci de asemenea să se bucure pe deplin de viață. În 1967, OMS (Organizația Mondială a Sănătății) a declarat că sănătatea reprezintă o stare totală de bunăstare fizică, mentală și socială, iar nu în principal absența bolii sau a unei infirmități. Deci, sănătatea constituie procesul în care toate aspectele din viața unei persoane lucrează laolaltă, într-un mod integrat. Organismul, mintea, spiritul, familia, comunitatea, țara, locul de muncă, educația și convingerile interrelaționează. Modul lor concret de a se împleti contribuie la îmbogățirea vieții unui om, determinând caracterul de unicitate al persoanei, cât și sănătatea ei. Vasăzică, a fi sănătos nu presupune doar o normalitate biologică, ci și una spirituală, mentală, ba chiar socială.

Dușmanul sănătății îl reprezintă, desigur, suferința, sub toate aspectele ei. Deși boala şi moartea ne marchează traiul pământean, se cuvine să ne reamintim că dintru început ele nu făceau parte din existența omului, ci au intrat în lume prin păcat. Nimic nu apare mai contrar firii umane create după chipul lui Dumnezeu decât păcatul și moartea. Noi însă ne-am obișnuit și cu păcatul, și cu moartea, considerându-le – în mod eronat – fenomene naturale. Ele sunt însă nefirești, străine firii umane, contrare chipului lui Dumnezeu din noi, căci Domnul este veșnic și sfânt. Or, omul a fost creat să se afle într-o legătură veșnică cu Cel Sfânt și Etern.

Se poate stabili, așadar, o legătură dintre păcat și boală. Bunăoară, cartea Înțelepciunii lui Solomon (capitol 1, versetele 13-14) ne vorbește despre moarte, cu care se încheie și boala și suferința: „Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pierirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii făcute spre a fi izbăvite; întru ele nu este sămânță de pierire”. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „Dumnezeu, care a făcut trupul, n-a făcut și boala, tot astfel cum El, deși a făcut sufletul, n-a făcut nicidecum și păcatul”. Boala, stricăciunea nu au apărut decât după căderea omului în păcat; înainte de cădere, trupul omului, glăsuia Sfântul Ioan Gură de Aur, nu era supus stricăciunii; ca o statuie abia scoasă din cuptor, lucea cu o vie strălucire, necunoscând nici una din infirmitățile de astăzi. Prin harul suflat de Dumnezeu asupra trupului făcut din pământ, omul putea să păstreze nestricăciunea. Însă, deși creat după chipul lui Dumnezeu, înzestrat cu voință liberă, omul a ales să se depărteze de El prin neascultare. Pierzând comuniunea cu Creatorul, Care îi era izvor de viață, de sănătate, boala și moartea au pus stăpânire pe el. Sufletul a fost cel dintâi afectat, dar suferința lui s-a transmis și trupului. Astfel, păcatul strămoșesc poate fi considerat originea primară a bolii. Sfântul Irineu de Lyon spune că tocmai din pricina păcatului neascultării îl asaltează bolile pe om.

Moștenirea naturii umane căzute a lui Adam se perpetuează biologic, dar și spiritual, prin înclinarea către păcat a omului. Oamenii nu numai că primesc de la înaintași firea căzută, dar, prin voința proprie, devin responsabili de păcatele personale, care îi duc la boală. Dumnezeieștii Părinți spun că fiecare dintre noi își alege pedepsele atunci când păcătuiește cu voie. Pedeapsa ar putea fi înțeleasă ca boală trupească. Totuși, există și cazuri de boală-consecință exclusivă a împărtășirii naturii umane căzute, așa cum ne explică Hristos la episodul orbului din naștere: „nici el, nici părinții lui n-au păcătuit”. De vom citi atent viețile sfinților, vom constata, uneori chiar surprinzător, că pe mulți dintre cei cinstiți de Dumnezeu cu darul sfințeniei bolile trupești nu i-au ocolit; aceasta înseamnă că sănătatea sufletului nu implică fără echivoc sănătatea trupului. Boala servește progresului spiritual al omului, dar și ca exemplu de viețuire creștină pentru cei încă neajunși la o treaptă duhovnicească asemănătoare. Exemplul lui Iov, care sporește duhovnicește prin boală, este cel mai grăitor în acest sens.

Suferințele pot fi cauzate de boli ale sufletului, dar pot apărea în chip providențial în viața unui om sănătos sufletește, după cum starea de sănătate trupească poate să nu fie consecința unei sănătăți sufletești, ci să aparțină oamenilor bolnavi sufletește, după cum spune și psalmistul (Ps. 72, 4): „că n-au necazuri până la moartea lor”. Dar cel mai ades dezordinea spirituală își pune amprenta, în mod vizibil, măcar asupra chipului unui om, dacă nu și asupra sănătății sale. De aceea Sfântul Grigorie de Nazianz glăsuia că „patimile își imprimă pecețile lor asupra trupului”.

Carevasăzică, sănătatea și boala se pot privi ca două realități ale trupului, cu profunde înțelesuri duhovnicești, neavând o valoare în sine, ci căpătând-o în măsura în care omul le folosește spre slava lui Dumnezeu, spre împlinirea poruncilor. Părinții înduhovniciți se întrebau ades, după o perioadă îndelungată de sănătate trupească, dacă Dumnezeu nu i-a uitat și dacă îi mai cercetează, dacă nu cumva aceasta se întâmplă din pricina greșelilor lor, a lipsei de pocăință și a slabei lor iubiri față de Creator. Pentru ei era o modalitate mai ușoară de a menține comuniunea cu Dumnezeu, de a-L lăuda în suferință sau în boală, căci tocmai atunci darul sănătății căpăta valoare. Boala nu afecta sufletul celor cu tărie duhovnicească, ci le oferea un bun prilej de a se întări în dragostea de Dumnezeu, în credință și în răbdare. Suferința și boala îi determinau, astfel, să-şi cerceteze gândurile, faptele, să-şi reînnoiască pocăința, să recunoască mulțimea darurilor venite exclusiv de la Dumnezeu, să se smerească în fața atotputerniciei divine. Orice afecțiune, dacă o primim cu nădejde în mila Desăvârșitului Taumaturg, Hristos Dumnezeu, poate fi o treaptă către Cer, o cale de a urca Golgota mântuirii noastre. Peste toate, să nu uităm că nimeni nu va reuşi să intre în Împărăția Cerurilor robit de vreo boală sufletească; în schimb, uneori, suferințele trupești pot înlesni chiar accederea la lumina și iubirea Preasfintei Treimi. Așa vom înțelege cuvintele, aparent scandaloase, ale dumnezeiescului Grigorie Teologul: „Să știm să disprețuim o sănătate stupidă care ne duce la păcat”.