Prin păcatul primordial, chipul lui Dumnezeu în om s-a stricat, dar nu a dispărut. Prima carte a Vechiului Testament, revelează trei aspecte ale existenței din Rai: relația cu Dumnezeu, relația cu semenii și relația cu lumea. Alterarea acestor relații, a adus o problemă nerezolvată, suferința ca realitate prezentă în toate cele trei tipuri de relație edenică. Suferința care cuprinde toată lumea[1].

Prin păcatul strămoșesc, omul a ales pentru sine în mod egoist și, depărtându-se de voia dumnezeiască, el a decăzut. Sfinții Părinți susțin, unanim, că păcatul este rezultatul actului săvârșit în mod deliberat, prin propria voință, de către Adam, în Rai[2]. Păcatul strămoșesc, cum ar fi suferința, durerea, boala, necazul și moartea, stă în voința liberă, în consimțirea cu sfatul celui rău. Suferința și încercările devin rezultatul neascultării poruncii divine. A fost încălcată voia lui Dumnezeu și prin ea întreaga lege morală.

Sfântul Vasile cel Mare ne explică faptul că Dumnezeu a făcut sufletul, nu păcatul, a făcut trupul, nu boala. Sufletul se înrăutățește când se îndepărtează de starea naturală[3]. Deci, boala, suferința și moartea sunt consecințe ale rupturii dintre Dumnezeu și oameni, apărută atunci când omul nu a mai ascultat de Dumnezeu. Această suferință și boală cuprinde pe toți, tineri și bătrâni, sfinți sau păcătoși. Din acest motiv pr. lect. Lucian Farcașiu, spune că Fiul lui Dumnezeu a venit să biruiască o tristă realitate, existentă din momentul căderii adamice, anume procesul „bolii, decăderii și al morții” care începe din clipa zămislirii[4].

Tirania patimilor, suferința și moartea erau inexistente în starea primordială. Paradoxul libertății, după cum spune pr. prof. Dumitru Stăniloae, ne arată că „Adam a renunțat la libertate prin libertatea însăși”[5]. Excluderea lui Adam din Rai reprezintă pregătirea omului pentru penitență. Ruperea comuniunii cu Dumnezeu este cea mai mare pierdere din pricina neascultării față de Creator. Provocându-i suferință, diavolul vrea ca omul să se răzvrătească și mai apoi să se îndepărteze de Dumnezeu. Libertatea lui Adam exprimă iubirea lui Dumnezeu, ce lasă pe om să aleagă, să tindă și să meargă pe drumul anevoios spre sfințenie, spre desăvârșire spre unirea cu Dumnezeu. El ajută pe om, dar nu vrea să stea împotriva voinței lui.

(Pr. Florin Georgescu)

[1] Pr. conf. Simion Todoran, Învățătura Sfintei Scripturi despre suferință, în „Sensul suferinței al vieții și al morții, vol. 1, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 164.

[2] Jean-Claude Larchet, Creștinul în fața suferinței, bolii și morții, Traducere de Mihaela Bojin, Editura Sofia, București, 2008, p.45.

[3] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântari, în „P.S.B.”vol.1, Traducere din limba greacă de Pr. Dumitru Fecioru, ediție revăzută de Constantin Georgescu, București, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p. 167.

[4] Paul Mayendorff, Taina Sfântului maslu, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2011, p.68-69, apud pr. lect. Lucian Farcașiu,  Tămăduirea trupească și tămăduirea duhovnicească, reflectată în taina Sfântului Maslu,  vol. „Suferință și terapie-reflecții teologice”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia-Deva,2013, p. 257.

[5] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura IBMBOR, București, 1996, p. 283.