În configurația liturgică de anul acesta, Buna Vestire este alăturată Duminicii Ortodoxiei. Și pentru că Ortodoxia este sintetizată în Icoană, atunci Maica Domnului este Icoana care rezumă Ortodoxia. Este Icoana desăvârșită a creației pentru că ea nu apare niciodată de una singură, ci numai împreună cu Pruncul ei în Brațe (cel mai plăcut Tron al lui Dumnezeu), Domnul Nostru Iisus Hristos. De aceea este Icoana deplină pentru că în ea este prezentă nu doar umanitatea, ci și dumnezeirea: umanitatea dăruită total lui Dumnezeu prin Maica Domnului și dumnezeirea dăruită total omului prin Iisus Hristos, deodată Fiul Tatălui și Fiul Ei.

Dimensiunea antropologică a Postului Mare ne invită să nu facem din postirea noastră o practică privată. Postul este al întregii Biserici, dintotdeauna, de oricând și de oriunde. Adică, în ajunare/înfrânare suntem chemați să facem recapitularea întregului Adam, întregii umanități și să nu postim doar pentru noi. Mistagogia Postului Mare ne invită prin lecturile biblice ale cărții Facerii de la apusul soarelui să ne întoarcem la începuturile umanității, la începuturile creației, la Adam și Eva, la mâncarea din Rai, dar mai ales la eșecul căderii protopărinților, motiv pentu care și suntem în postire, ca să facem drumul căderii invers. Dacă ei prin neînfrânare au căzut, noi prin înfrânare să rămânem în relație cu Dumnezeu. Și facem aceasta nu doar întreaga Biserică văzută și nevăzută, ci împreună cu toată creația și pentru creație, care din pricina nepostirii și mai ales a neînfrânării noastre suferă atâtea degenerări. 

Practic, facem vizibilă aceasta în Postul mare prin ajunarea zilnică de luni până vineri, când toate slujbele, psalmodiile, lecturile și îngenunchierile le facem în naosul bisericii, în fața ușilor sfântului altar închise –  ușile Raiului – bătând în ele cu lacrimile pocăinței (ale înțelesurilor din suspinurile sufletului) și cerând Milostivului Dumnezeu ca ele să nu ne rămână pe veci închise. Astfel, plânsul și pocăința noastră devine plânsul întregului Adam pentru că toți moștenim căderea lui și pentru că toți am amplificat răul, de bună voie, prin căderile noastre. Toată umanitatea devine Adamul cel vechi, care plânge după Pomul Vieții pierdut, conștientizând prin înțelesurile pocăinței că Dumnezeu ne-a dat Lunina și noi am prefecut-o în întuneric, că El ne-a dat Viața și noi am prefăcut-o în moarte, etc.

Din acest suspin adânc al umanității după Raiul cel pierdut, generație după generație, s-a născut toată aria pocăinței, cu nebănuitele și neștiutele ei nuanțe, toate înmănunchiate și întruchipate în cea mai frumoasă Icoană a creației: Chipul Maicii Domnului. Ea este Noua Evă care strânge în ea toată pocăința și înfrânarea umanității, transfigurată într-un Dor neostoit după Dumnezeu, ce se vor structura în Chipul/Icoana Pururea Fecioriei Maicii Domnului, trăită ca: ființă predată cu totul lui Dumnezeu în gândurile căreia se desfătau și îngerii și Preasfânta Treime. Ea este Chipul/Icoana omului care crește atât de mult în asemănare cu Dumnezeu, încât Însuși Dumnezeu vrea să devină asemenea ei și de aceea ia trup din trupul și sângiuirile ei. Și astfel, dacă pe Eva cea veche a născută Adam cel vechi din coasta lui; pe Adamul cel Nou îl naște Eva cea Nouă din Fecioria/Curăția ei, pentru ca, la rândul Său, Adam cel Nou să o nască/desăvârșească pe Eva cea Nouă cu Sângele curs din coasta Sa. 

Dacă Eva cea dintâi, prin dialogul și mâncarea cu șarpele a închis porțile Raiului, Eva cea Nouă, Maica Domnului, deschide prin dialogul și mâncarea cu îngerul porțile închise ale Grădinii Raiului. La Buna Vestire, Ușile Raiului s-au deschis și Pomul Vieții, Hristos, coboară și se răsădește, de la Duhul Sfânt, ca o sământă în pântecul Fecioarei. Ea primește cu bucurie în sine pe Dumnezeu micșorat de Sine până la măsurile unei semințe-zigot pe care Îl crește în măsurile umanității integrale, cu prețul vieții, până când Acesta devine spic copt, ce apoi se face Pâinea euharistică care dă Viață întregii lumi. Astfel, prin Maica Domnului, prin Rodul pântecelui ei, moartea noastră devine Viață și întunericul nostru se face Lumină. Suntem reîntorși în Rai, la Pomul Vieții, gata să vorbim (cuvintele Scripturii) și să stăm la masă cu Dumnezeu (la Potirul Euharistic).

Să nu uităm: Maica Domnului dă Trup lui Dumnezeu din trupul său, iar Hristos ne dă nouă tuturor să mâncăm și să bem Trupul și Sângele Său luate din Fecioara Maica Sa. De aceea, Icoana cu Buna Vestire este întotdeauna pictată pe ușile împărătești ale Sfântului Altar ce simbolozează direct Ușile Raiului. Când ele sunt închise e semn că suntem în pocăință și stăm înafara Raiului regretând căderile și infidelitățile noastre față de Dumnezeu, Mirele sufletului. Când ușile sunt deschise știm că prin Maica Domnului ni se deschid porțile Raiului, care ne duc la Pomul Vieții, al cărui fruct este Hristos cel Răstignit, cu a cărui moarte suntem iertați.

Așadar, în Postul mare, de luni până vineri, plângem cu Adam cel vechi în fața porților Raiului închise, iar sâmbăta și duminica intrăm prin Maica Domnului la Pomul Vieții prin ușile împărătești larg deschise. Sunt gesturi ritualice pline de înțelesuri teologice care ne dau creșterea și măsura deplinătății în Dumnezeu. De altfel, aceste mișcări ale închisului și deschisul Raiului prin mâinile întinse în semn de rugăciune ale Maicii Domnului de pe ușile împărătești se repetă la nivelul fiecărei săptămâni a anului bisricesc când, miercurea și vinerea (rezumatul pocăinței), la Liturghie, ușile împărătești cu dvera se închid și se deschid succesiv, sâmbăta și duminica (rezumatul Învierii) însă, ușile împărătești/raiului rămân deschise permanent la Liturghie, ca în săptămâna Luminată, fiind prin excelență Praznicul Învierii, al Prezenței depline a Mirelui. Iar această Bună Vestire a Învierii o avem totdeauna pictată pe Ușile Împărătești ale Raiului, mistagogie iconică care ne atrage atenția că nimeni nu intră la Hristos decât prin Miaca Domnului, tot astfel cum tot ceea ce ce dă Hristos ne dă prin Maica Domnului, Biserica Vie, care ne naște și ne crește pe toți să fim fii ai Fiului ei.

Praznicul Bunei Vestiri este Praaznic de Taină care ascunde în el înțelesuri adânci. Este Taina întrupării, care începe acum la zămislire, nașterea fiind peste nouă luni, capătul creșterii sale în deplinătatea ființei umane concepute în pântec. De aceea, nu este un Praznic mariologic, ci un Praznic hristologic. Dumnezeu se face carne/trup prin acest dialog din care se deschide un nou capitol (simeron to kefaleon) în istoria omenirii/mântuirii. Este un capitol nou în istoria Legământului dintre Dumnezeu și oameni și dintre oamnei și Dumnezeu. În acest sens zicem că este o Taină, pentru că tainele sunt ale lui Dumnezeu și prin ele nu ne sărbătorim pe noi, ci primim de la Dumnezeu ceea ce El vrea să împărtășească cu noi, iar noi vrem să primim de la El. Este o Taină care răstoarnă într-un fel tot ceea ce oamenii gândeau despre Dumnezeu și vedem cum El duce la capăt un mare Plan, acela de care amintește și arhanghelul acestei copile uimitoare, o fată de treisprezece ani, venită de la Templu, după ce petrecuse un deceniu acolo și care are această șansă și privilegiul de a vorbi cu arhanghelul Gabriel. Trebuie să știm că toate numele și personajele implicate în acest Eveniment își primesc înțelesul, doar pentru cei care știu toată Scriptura; de altfel preocuparea (uitată) de bază a Postului Mare. Ce ar trebui să știm din Scripturi este că la acest moment se împlinește un Plan și în același timp se deschide un alt Plan. Se finalizează o etapă și începe o altă etapă din Gândul lui Dumnezeu cu oamenii și cu creația întreagă. 

Dialogul acestei copile cu îngerul ne aduce aminte de un alt dialog făcut de Eva, strămoașa noastră în Eden, un dialog ratat pentru că a vorbit cu șarpele, în chipul căruia se ascundea îngerul răutății. Cuvântul acestei copile însă redă umanității șansa redeschiderii Edenului. Ea deschide acum ușile Raiului. Dar, pentru ca ele să rămână deschise a mai fost nevoie de ceva: de moartea făcătoare de Viață a Fiului ei. Dumnezeu vine prin cuvântul și dragostea Fecioarei să se facă carne și sânge, dar această carne și sânge care se înfiripează acum, prin asculultarea și predarea totală a ei lui Dumnezeu, acest Sânge va trebui să se verse, fiind deodată Sângele lui Dumnezeu și sângele Fecioarei. Abia acest Sânge va Ține deschise ușile Raiului pentru totdeauna. De aceea, la Buna Vestire este „începutul mântuirii noastre” pentru că desăvârșirea mântuirii o va face Mântuitorul Hristos prin Sângele Său, care va trebui să se verse. Astfel, Legământul lui Dumnezeu cu oamenii, Îl împlinește tot El, făcându-se om, ca să împlinească și din partea noastră ceea ce El face din parea lui Dumnezeu totdeauna; atunci când a văzut că ratăm etapă cu etapă orice încercare de a împlini noi cu El acest Legământ. 

Proiectul Edenului era destinat ca să devină o lume întreagă care face Legământ de fidelitate cu Dumnezeu; ceea ce înseamnă că vor trăi împreună o viață de sfințenie: relație de dragoste ca o mare familie. Și nu doar oamenii cu Dumnezeu, ci și oamenii unii cu alții și împreună cu toate plantele, cu toată creația. Știm cu toții că acest plan a eșuat din partea omului, în etape successive. Cu toate insistențele lui Dumnezeu și cu toate legămintele făcute cu omul, în fel și fel de chipuri (Evrei 1, 1-2), nu se întrevedea vreo împlinire a lui prin vreun om. Toată istoria lui Israel este o poveste tristă în care vedem că acest popor al lui Dumnezeu, în loc să fie un popor de preoți, un popor adamic, un popor edenic, a fost un popor răzvrătit, care a ratat totul. Au încălcat legea, au profanat templul etc. Pe scurt și-au bătut joc de toate darurile lui Dumnezeu. Acum Dumnezeu, prin acest Eveniment al Bunei Vestiri, se întoarce încă o dată spre poporul său și reîncepe din nou, cu această copilă (și cu noi creștinii, dacă suntem în credința acelei copile), Legământul său cu oamenii. Și ne dă exemplu viu ca să știm cum să face Legământul. Pentru aceasta Dumnezeu Îl trimite pe Fiul Său în carne și oase ca oamenii să nu se mai scuze că nu știu cum se face. Dumnezeu făcut om va arăta în carnea și sângele nostru ce înseamnă să trăiești împreună cu Dumnezeu și ce înseamnă să construiești o familie, un popor astfel încât viața acelui popor să mărturisească că Dumnezeu este Împărat peste tot pământul.

Toate aceste Taine ale Scripturii se concentrează în acest Eveniment simplu, dar fascinant al Bunei Vestiri, cu toate implicațiile lui. Dumnezeu poate să se facă trup, să intre în carnea și sângele unui om, numai pentru că această, mai întâi, această Fecioară îi deschide toate porțile ființei ei. Nu doar mintea, nu doar simțirea, nu doar inima, ci toată carnea si sângele tău să aparțină lui Dumnezeu, ceea ce arată o Taină a conviețuirii și a intimității cu Dumnezeu cu totul fascinantă, dar și înfricoșătore și grea. Codiția ca să-i faci lui Dumnezeu loc în carnea și sângele tău este ca tu să te ștergi cu totul, cu eul tău, cu gândurile tale, cu aspirațiile, cu visurile tale. Fecioara Maria face aceasta. Ea se umple cu visul și cu planul lui Dumnezeu, cu Gândul Lui. Ea practic se șterge cu totul și se pune cu totul la dispoziția Planului lui Dumnezeu. Tocmai aceasta trebuie să facem noi, totdeuna, sau cel puțin în post, să ne predăm cu totul Lui, sau mai ales atunci când ne împărtășim. Împărtășirea noastră înseamnă participarea noastră la întruparea Lui. Și așa cum Fecioara Maria și-a dat carnea și sângele ei spre întruparea lui Dumnezeu, același gest al totalității trebuie să-l facem și noi, dacă vrem să participăm personal la întruparea Lui. Și trebuie, totuși, să ne punem o întrebare serioasă: deși Biserica face această transfuzie/naștere mistică prin euharistie, totuși pământul nu a devenit Eden, ceea ce arată că s-ar putea să facem semne goale, fără ca să oferim în realitate carnea și sângele nostru întrupării reale a lui Dumnezeu în noi și prin noi în totă creația. Nici viețile noastre, nici viețile tuturor societăților creștine din toate timpurile și mai cu seamă din timpul nostru, în care dezintegrarea credinței, a familiilor, a vieților noastre sunt puse sub semnul întrebării, nu arată că l-ar întrupat pe Dumnezeu. Creștinii în lume nici pe departe nu iradiază fața lui Dumnezeu, gândurile lui Dumnezeu, ca în jurul acestora să se compună toată viața familiilor, a societăților, ca să apară o creație nouă. Noi nu venim în Biserica lui Dumnezeu pentru nevoile noastre mărunte, ci ca să ne punem la dispoziția Planului lui Dumnezeu exact așa cum s-a pus Fecioara Maria, cu orice risc. Să nu uităm că în tot Orientul apropiat și mai ales la iudei, legea era foarte aspră dacă se descoperea că o fată rămânea însărcinată fără să aibă soț, fiind doar logodită, deci în proba fidelității. Să se afle că în răstimpul de un an de zile al logodirii (în care fiecare din tineri stătea la casa lui), fata logodită este însărcinată era un scandal de proporții uriașe care se sfârșea cu omorârea fetei cu pietre pentru desfrânare. Este și motivul pentru care la Evanghelia după Matei îngerul vorbește cu Iosif ca să-l liniștească, tulburat fiind de vestea că Fecioara este însărcinată (Matei 1, 18-24).

De aceea, acel „Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38) trebuie înțeles ca un mare risc din partea Fecioarei. Ca și cum ar zice „Fie mie ce-o fi”!, care arată predarea și dispoziția totală, cu prețul vieții, a Fecioarei lui Dumnezeu. Ea știe că din punct de vedere social să primești așa ceva înseamnă să mergi pe calea crucii, a morții, departe de orice exaltare psihologică. Paradoxal, pentru Dumnezeu este o Bucurie faptul că Fecioara primește Vestea, dar pentru Fecioara această veste este sabie. De aceea, această copilă este ultracurajoasă la doar treisprezece ani. Nu doar că este o copilă model din toate punctele de vedere, care are puterea să se smerească deplin, adică să se șteargă cu totul în fața lui Dumnezeu, din orice perspectivă a lumii, dar mai știe că făcând așa va trebui să înfrunte toate legile și mentalitățile închistate, care-i pot atrage în orice clipă moartea. De aceea, când Fecioara spune „Fie mie!” se condamnă în același timp la moarte, dacă nu fizică, cu siguranță una socială. În orice caz, Fecioara prin acest curaj al acceptării își asumă de fapt exact traseul Fiului ei puțin mai târziu: drumul Crucii. Era de fapt același drum ca al profeților, ca al lui Avraam pe care Fecioara îi știa preabine, precum și ca a tuturor acelora care primeau în ei Adevărul lui Dumnezeu, cu toată dispoziția sufletului, împotriva minciunii lumii. Era chiar sabia de care-i vorbea Simeon, că va trece prin sufletul ei (Luca 2, 35).

Praznicul de astăzi este o Bună Vestire de Bucurie. Este o admirație a lui Dumnezeu la modul cel mai sublim, de unde putem învăța că și noi ar trebui să fim Bucurie lui Dumnezeu. Dar pentru aceasta trebuie să vrem să-i punem la dispoziție nu numai inima, nu numai mintea, ci carnea și sângele nostru predate total lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că renunțăm la planurile noastre pentru planul Lui cu noi. De aceea, Fecioara Maria trebuie luată împreună cu tot Planul lui Dumnezeu cu omenirea expus în Scriptură, ca să înțelegem întreaga miză plină de Taină a acestui Eveniment, ca să nu cădem în falsificări sentimentale și idilice (cum sunt expuse iconic sau simfonic prin alte părți ale lumii). De aceea, îngerul Gavriil trebuie văzut îmbrăcat ca un ostaș (cum de altfel sunt toate arătările de îngeri), semn al luptei lui alături de Fecioara Maria la toate  ostilitățile orchestrate de cel rău, care-i stau înainte și în care să-i dea curaj.

În definitiv, de aceea acest Praznic este Singurul care cade în Postul Mare și se serbează cu Liturghie unită cu vecernia, la apusul soarelui, după ajunare, tocmai pentru a înțelege că la Praznicul Predării de Bună Voie lui Dumnezeu se intră doar în stare de jertfă și înfrânare, măcar că pentru ajunarea noastră nimeni nu ne amenință viața!