Prin natura lui, omul este înclinat spre frumuseţe. Suntem atrași instinctiv de frumuseţe. Nu avem linişte, nu avem mulţumire şi nici odihnă, dacă nu primim o anume atenție, măcar un compliment, care să ne asigure că suntem frumoşi, sau cel puţin plăcuţi în ochii cuiva. Şi nu numai înăuntrul nostru căutăm frumuseţea (bine ar fi!), ca un fel de atingere de sine, ci şi înafara noastră pulsăm multă energie în căutarea frumuseţii, care mai mereu ni se refuză. De altfel, un procent ridicat din industria lumii este investit în aşa-zisa frumuseţe. De la haine la bijuterii; de la maşini la case; de la cosmetice la gastronomie; de la desing plurivalent la IT multifuncţional etc., toate se învârt în jurul gândului la frumuseţe. Ca să nu mai amintim de arte, pentru care frumuseţea constituie însăşi domeniul lor.

Şi nu-i nimic curios, de vreme ce suntem creaţi frumoşi, de un Creator Frumos, într-un univers plin de armonie, şi aşezaţi pe o planetă a măsurii şi a echilibrului în care domneşte frumuseţea. Toate în jurul nostru, în noi şi între noi sunt frumoase şi „bune foarte” (Fc. 1, 31). Prin urmare, este firesc dorul nostru după frumuseţe. Curios nu-i decât modul în care noi renunţăm la frumuseţe preferând contrariul, ajungând astfel să cunoaştem urâtul, care nicicum nu ni se potriveşte.

Da. Adeseori, realitatea cotidiană ne contrazice izbitor. Şi nu negăm acest fapt. Prin toate contrafacerile noastre susţinem urâţenia, pe care ne-am atras-o peste noi, în noi şi în jurul nostru. Cu toate acestea, Adevărul Frumuseţii nu poate fi de nimic contrazis. Frumuseţea este şi se impune dincolo de opţiunile noastre, care vremelnic, îi pot schimonosi chipul, îi pot deturna sensul, îi pot ascunde strălucirea, dar nu-i pot anula fiinţa. Pe firul firav al oricărei existenţe, Frumuseţea îşi revendică drepturile şi se impune peste orice argument de contestare (ştim cu toţii proverbul cu puii de cioară!). Frumuseţea răsare prin orice firicel de Viaţă. Şi chiar existenţa răului, care pentru noi este urâtul prin excelenţă, are la baza lui o strălucitoare frumuseţe, pe care însă, o urâţeşte în permanenţă (ştim că Lucifer a fost cel mai frumos/strălucitor dintre îngeri: Is. 14, 12). Şi dacă aşa stau lucrurile în dreptul demonului, cu atât mai mult în dreptul omului şi al lumii care ne-nconjoară. Ca să nu mai spunem că, pe undeva, păstrăm în noi adevărul că orice om înclinat natural (prin creaţie) spre frumuseţe se urâţeşte doar din căutarea greșită a frumuseții. Aşa cum s-a întâmplat în rai cu Adam şi Eva (Fc. 3, 1-7). Ceea ce înseamnă că, atunci când după moarte, omul va ajunge în inima Frumuseţii nediluate, oare să nu fie în stare să discearnă între frumos şi urât? El care în această viaţă, deşi greşit orientat, alege numai ceea ce i se pare plăcut şi frumos, adeseori cu o convingere înşelătoare, să-şi piardă oare această înclinaţie şi să aleagă deodată şi definitiv  urâtul?

Este evident că ne-am pierdut reperele Frumosului şi suntem atraşi doar de frumosul amestecat cu plăcerea, de frumosul util. Motiv pentru care, de cele mai multe ori, ratăm şansa de a fi de partea Frumosului care-i unit cu Bucuria.

Maica Domnului însă, este Frumuseţea prin excelenţă și maxim apropiată. Este Omul Frumos, care întrece cu strălucirea ei frumuseţea întregului Univers, frumuseţea cetelor îngereşti şi frumuseţea a tot ceea ce este creat. Este Frumuseţea întregii creaţii şlefuită la focul iubirii dumnezeieşti. Este Frumuseţea creată ce „rivalizează” calitativ cu Frumuseţea dumnezeirii, pentru că este dumnezeire creată (In. 10, 34), care întrece în strălucire soarele de pe cer (Ps. 44, 3). Ea însăşi fiind „luna” spirituală luminată de Soarele Absolut – Dumnezeu, care reflectă lumina Lui în „latura si-n umbra morţii” (Mt. 4, 16).

Nu există cuvânt îngeresc şi omenesc, care să poată cuprinde sau măcar aproxima cum se cuvine frumuseţea Maicii Domnului. De aceea, la Buna Vestire, când îngerul Gavriil se apropie de ea, mai întâi se defată în frumuseţea gândurilor ei şi apoi, cu frică, i se adresează: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu Tine” (Lc. 1, 28). „Cea plină de har”, se poate traduce fără greşală, Cea plină de toată Frumuseţea Cerului şi a Pământului, a lumii sensibile şi inteligibile.

La rândul lor, oamenii atinşi de frumuseţea harului: teologii, imnologii, cuvioşii, drepţii etc., au împletit, din har şi sânge, cuvinte de laudă despre Frumuseţea Maicii Domnului, până acolo încât au numit-o: dumnezeu la feminin. Nu este un lucru exagerat şi nici de mirare de vreme ce Însuşi Dumnezeu se „desfată” de înalta ei Frumuseţe şi îşi plămădeşte din sângiuirile ei toată firea omenească, la care a venit atras fiind de dragostea ei, de o frumuseţe irezistibilă. În acest sens, teologia Bisericii o preamăreşte la limita dumnezeirii, folosind adesea în dreptul ei epitete atribuite doar lui Dumnezeu, specificând întotdeauna diferenţa de netrecut dintre creat- necreat (Detalii la: Diac. Ioan I. Ică jr, Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV, Deisis, Sibiu, 2008, pp. 305-590).

Şi nici nu e nevoie de vre-o argumentare pe acest subiect al Frmuseţii ei. Este Adevărul şi Taina Maicii Domnului în care ne putem desfăta după cuviinţă sau putem rata cu nonşalanţă. De altfel, cine ar putea tâlcui sau măcar ar atinge cum se cade Frumuseţea Maicii Domnului. Însăşi conţinutul ei este învăluit în Taina Tăcerii înțelegătoare, despre care, chiar Maica Domnului nu a vorbit niciodată. Păstra în inima ei toată comoara frumuseţii ei (Lc. 2, 51). Abia la sfârşitul vieţii a spus câte ceva, dar şi atunci, tot cu multă sfială, ca să nu-i copelşească pe cei prezenţi cu înălţimea celor descoperite.

Taina Frumuseţii Maicii Domnului este ascunsă în inima Mântuitorului, după cum Taina Fiului lui Dumnezeu întrupat este ascunnă în inima Maicii Sale (Lc. 2, 35; 51). Frumuseţea vieţii ei este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 3). Este toată frumuseţea de care este în stare creaţia deschisă harului lui Dumnezeu şi toată frumuseţea dumnezeirii ce se poate exprima prin creaţie. Mai mult decât aceasta nici că se poate: nici făptui, nici gândi, nici închipui.

Când privesc la Frumuseţea Maicii Domnului, îngerii strălucesc cu mai multă putere în firea lor de îngeri. Iar Universul îşi declină toată arhistructura strălucitoare la picioarele ei, în semn de recunoştinţă, faţă de Frumuseţea Fecioarei prin care el se împrospătează continuu. Şi în această mulţumire, făureşte celei Preacurate un tron preaînalt. Graţie ei, el nu va fi distrus, ci transfigurat prin Hristos, Fiul ei preaiubit, la înnoirea din nou a lumii (Mt. 19, 28).

La rândul său, omul, din orice parte a lumii ar privi, în orice colţ ar căuta, oriunde şi oricât ar dori să contemple frumuseţea de care însetează, are şansa să se îndrepte spre Maica Domnului. În Taina ei, deofiinţă cu noi după omenitate şi unită cu Dumnezeu după har, avem a descoperi toată înălţimea, adâncimea, lărgimea şi lungimea frumuseţii (Ef. 3, 18). Deci, toată frumuseţea de care dispune omenirea este ipostaziată în Maica Domnului, Maica Vieţii, Maica Frumuseţii, trăită şi dăruită lui Dumnezeu şi pentru care Dumnezeu s-a unit cu noi.

De aceea, dacă suntem însetaţi şi flămânzi după frumuseţe, bunătatea Maicii Domnului ne întâmpină fără rezerve oferindu-ne în dar atâta frumuseţe câtă avem nevoie pentru a ne împlini şi a trăi viaţa întru bucurie şi în certitudinea că suntem fiinţe frumoase şi plăcute în ochii Cuiva.