Trăim vremuri în care prea ușor Praznicele Bisericii sunt răsturnate transformându-le în prilejuri potrivite pentru slăvirea noastră. Noi trecem în prim plan, noi ne omagiem în Praznice, nu pe Dumnezeul nostru. Musai trebuie să ne reamintim: sunt Praznicele Lui, nu praznicele noastre! Noi suntem chemați să urcăm în înțelesurile și luminile Praznicelor, nu să coborâm înălțimea lor la măsurile mărunte ale viețuirii noastre. De aceea, Praznicele nu țin o singură zi. Ele se întind pe mai multe zile, tocmai pentru a cuprinde cât mai adânc înțelesurile lor, pentru a ne îmbăia sufletele în binefacerile cu care suntem întâmpinați de Dumnezeu prin ele. În rezumat, Praznicele sunt izvoarele nesecate prin care suntem invitați să ne înnoim viața noastră și viața întregii creații.

La început de an bisericesc suntem întinși sufletește între două Praznice de căpătâi: Nașterea Fecioarei Maria și Înălțarea Sfintei Cruci. Sunt Praznice alăturate și îngemănate prin care suntem invitați să învățăm cum să călătorim în timpul bineplăcut Domnului. Nu știi la care dintre ele să te uiți mai întâi: la Nașterea Fecioarei Maria, prin care neamul omenesc se restaurează definitiv sau la înălțimea Crucii prin care suntem răscumpărați din robia iadului și a morții? Căci, pe cât coboară Dumnezeu în oameni prin smerenia Fecioarei Maria, pe atât urcă oamenii în Dumnezeu prin smerenia lui Hristos cel răstignit pe Cruce. De fapt, în cele două Praznice suntem chemați să medităm și să recapitulăm toată istoria mântuirii de la Adam și Eva la Hristos și Maica Domnului, al doilea Adam și a doua Evă.

Primii oameni, Adam și Eva, la începutul creației, prin neascultare, au dus pe om și istoria lumii într-o fundătură grozavă. Al doilea Adam și a doua Evă, Hristos și Maica Domnului, reașază creația pe temelii noi în care moarea și iadul suferă grozav. De aceea, la începutul fiecărui nou an bisericesc, (p)refacem prin Fecioara Maria – Floarea din Rai – și prin Hristos cel răstignit pe Cruce – Pomul din mijlocul Raiului –  timpul mântuirii în noi înșine și, prin noi, în toată creația. Fiecare Nou An lăsat de Dumnezeu este o recapitulare a istoriei chemată prin noi să devină din timp al căderii, timp al izbăvirii și al înnoirii, iar noi avem această putere, atenți la smerenia Fecioarei Maria și a lui Hristos cel înălțat pe Cruce.

Praznicul Nașterii Fecioarei Maria, Praznic împărătesc, deschide Anul Domnului cu cel mai minunat Dar al lui Dumnezeu față de creație și cel mai minunat Dar al creației față de Dumnezeu: Fecioara Preasfântă. Copila născută din dumnezeieștii părinți marchează sfârșitul începutului și începutul sfârșitului istoriei umanității și a lumii întregi. Această copilă, care refuză categoric să vorbească cu șarpele, vorbește numai cu Dumnezeu și așa, pământul plin de silnicii (Facere 6, 13), devenit un iad insuportabil prin șirul căderilor oamenilor începe prin ascultarea Fecioarei Maria să devină Grădină a Raiului în care Dumnezeu Îi este drag să vină și să umble prin ea (Facere 3, 8).

Nu știm multe despre nașterea Fecioarei Maria. Evangheliile sunt rezervate și trec sub tăcere acest eveniment pentru că în centrul lor stă Mântuitorul Iisus Hristos. În același timp, Tradiția Bisericii a păstrat vii amintirile despre părinții ei binecuvântați, despre zămislirea ei minunată, despre nașterea și copilăria ei preacurată. Ce părinți minunați are Fecioara Maria, după cum părinți minunați are și Iisus: Tatăl din cer și Fecioara pe pământ. În părinți se văd copiii și în copiii se văd părinții (Luca 11, 27).

Copila Maria se naște din carnea și sângele dumnezeieștilor părinți, dar se naște ca răspuns al rugăciunii lor arzătoare, rugăciuni care biruie firea neroditoare și bătrânețile înaintate. De aceea, Fecioara Maria este deodată copila părinților ei, Ioachim și Ana, dar este și copila lui Dumnezeu, Cel care le răspunde la rugăciune și le dezleagă nerodirea prin zămislire binecuvântată. Și după cum Eva cea veche se naște din coasta lui Adam, fără de femeie, ca dintr-un pântec neroditor, prin directa lucrare a lui Dumnezeu, așa noua Evă se naște din nerodirea părinților ei ca dint-o coastă adamică peste care intervine lucrarea de facere a lui Dumnezeu.

Prin nașterea Fecioarei Maria se redeschide Raiul cel închis de protopărinți. Raiul este acolo unde omul se poartă după chipul lui Dumnezeu și stă în dialog cu El. Părinții dumnezeiești stau în legătură de rugăciune continuă cu Dumnezeu și Dumnezeu le dă o copilă care va sta numai în legătură cu Dumnezeu, și așa în ea și în jurul ei prinde contur Raiul. Ea se predă cu totul în mâinile lui Dumnezeu și-I va da carnea și sângele ei total lui Dumnezeu, din care Fiul va lua chip de om, se va întrupa și va face din pământ Raiul unirii omului cu Dumnezeu. să nu uităm: tot ceea ce are omenesc Fiul lui Dumnezeu are din Fecioara Maria. De aceea este atât de importantă umanitatea Fecioarei Maria pentru că este umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos.

Așadar, contrar celor care (chiar și prin predici) văd în Fecioara Maria doar un exemplu pentru femei, exemplu de moralitate, de „batic pe cap” și de supușenie necondiționată față de bărbat, este bine de știut că Maica Domnului a fost supusă nu unui bărbat, ci supusă total lui Dumnezeu, căruia i-a dat nu doar mintea ei, nu doar inima ei, i-a dat carnea și sângele ei (iar aceasta întrece orice sistem de moralitate socială) și a făcut posibilă minunea întrupării, minunea întâlnirii dintre om și Dumnezeu.

Evanghelia citită în ziua Praznicului ne arată tocmai aceasta, că minunea petrecută cu Fecioara Maria nu privește doar pe femei, ci ea este exemplu pentru noi toți, deopotrivă femei și bărbați, întrucât Dumnezeu vrea „ca în toți și în toate să realizeze Taina întrupării Sale” (Sf Maxim Mărturisitorul). Așadar, spune textul evanghelic, că orice om care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, îl primește și îl împlinește, acela devine frate, soră și mamă a lui Dumnezeu (Matei 12, 50). În acest fel, tot omul dă carnea și sângele său lui Dumnezeu. Deci întruparea lui Dumnezeu nu se face doar în femei. Ori se face în toți, ori nu se face în nimeni. Iar această întrupare a lui Dumnezeu se face prin auz, prin ascultarea Cuvântului Lui, apoi Cuvântul primit și înțeles vrea să cucerească mintea, iar din minte Cuvântul coboară în inimă și din inimă în toată făptura omului, care astfel, devine Templu al lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 19). În acest fel, nu doar Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, ci ea ne deschide Calea prin care învățăm de la ea cum putem deveni fiecare dintre noi „născători de Dumnezeu”: menirea dintru început a omului. 

Acesta este rostul Praznicelor Bisericii: să ajute pe fiecare om să întrupeze pe Dumnezeu. Aceasta înseamnă că tot cea ce se petrece în Hristos și Maica Domnului trebuie să se petreacă și în fiecare dintre noi. Așa ne-ar zice Iisus Hristos fiecăruia: „Nu vreau să fiu singur. Vreau să am frați, surori și mame. Deci, fiți și voi mama mea! Lăsați-Mă să Mă unesc cu mintea voastră, cu carnea voastră, cu sângele vostru, așa cum am făcut-o cu ale Maicii Mele, ca să putem trăi împreună, căci vreau să trăiesc Taina unirii Mele cu omul în voi, nu pe lângă voi”. Aceasta este Taina dragostei: de a trăi permanent cu persoana iubită și, dacă se poate să intri în inima ei. Iar dacă nu se poate să intri în inima celuilalt, degeaba trăiești lângă ea. Cei ce se iubesc trăiesc unul în inima celuilalt, unii în inimile celorlalți și fac împreună o singură viață. Așa se realizează Taina Raiului în care omul stă împreună cu Dumnezeu și oamenii împreună unii cu alții.

Dar cheia intrării în Taina Raiului este Sfânta Cruce. De aceea, în prima lună a anului bisericesc, lângă Praznicul nașterii Fecioarei Maria stă Praznicul Crucii, prin care Hristos, noul Adam, moare din dragoste pentru om, ca tot omul să devină mamă a lui Dumnezeu, locuitor al Raiului.

Dragostea Fecioarei Maria este dragoste răstignită pentru lume și arzătoare pentru Dumnezeu, iar Fiul ei, Iisus Hristos este dragoste continuu răstignită pentru Viața lumii. Hristos este în stare de jertfă continuă, ca lumea să aibă viață, iar această viață plină de dragoste până la moarte ne vine prin Maica Domnului, Maica Vieții. De la Maica Domnului învățăm cum să primim Viața izvorâtă din Crucea lui Hristos.

Crucea lui Hristos este izvor de Viață. Cine primește pe Hristos răstignit și Îi înțelege adâncul iubirii care L-a urcat pe cruce își înnoiește continuu viața. O primenește descătușându-o din prinsorile morții, din cursele demonice. Șarpele viclean din Grădina Raiului continuă să ne amăgească cu surogate de viață, toate sfidătoare ale Crucii. Demonia înșală cu iubirea vieții înafara crucii, adică înafara iubirii dăruitoare, a iubirii cuprinzătoare, a iubirii care-i vrea pe toți locuitori ai Raiului. Dimpotrivă, viața otrăvită de amăgirile demonice ocolește crucea fie prin omisiune, fie prin deturnare. Prin omisiune la cei care o ignoră, prin deturnare la cei care o răstălmăcesc. 

Praznicul Crucii ne plasează în Taina Vinerii celei Mari. Crucea ne amintește de cea mai mare poveste de iubire realizată în istorie, iubirea Fiului lui Dumnezeu, care se desăvârșește pe Crucea de Viață făcătoare. De trei ori pe an Crucea lui Hristos coboară din spatele sfintei mese din sfântul altar în mijlocul bisericii, ca în mijlocul lumii, ca să înțelegem că ea este centru existenței omului, axul în jurul căruia se reface întreaga creație, așa cum spune psalmistul: „mântuire ai făcut în mijlocul pământului” (Psalmul 73, 13). Adică, Crucea umple timpul, Crucea umple spațiul și menirea ei este aceea de a înnoi întreaga lume. 

Dar Semnul Crucii din mijlocul Bisericii trebuie să ajungă în inimile noastre. Cum urcă inima în inimile noastre? Crucea nu este doar semn, Crucea este și Cuvânt, așa cum zice Sfântul apostol Pavel: „Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). Totul în Evanghelie se concentrează în Crucea lui Hristos, care pentru lume este scandal și nebunie, dar pentru noi cei care credem în Hristos, Cuvântul Crucii este înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Sfântul Pavel ne încredințează că nebunia Crucii este mai tare decât toate științele noastre și slăbiciunea Crucii este puterea iubirii lui Dumnezeu descoperită pe Cruce (I Corinteni 1. 25), cea mai mare putere a lumii. Așadar, Crucea devine a noastră gândindu-ne la ea. Crucea devine a noastră ascultând, înțelegând și primind cuvântul Crucii. Altfel, Semnul Crucii fără cuvânt, ușor este dus în derizoriu sau... magie. 

Am spus că din Fecioara Maria ne vine curajul și puterea prin care dăm lui Hristos naștere în noi, îi dăm carnea și sângele nostru, dar mai mult decât atât nu poate face decât Mântuitorul Iisus Hristos. Hristos se face prin cruce mai mult decât carnea și sângele nostru, se face păcatul nostru (II Corinteni 5, 17-21), păcatul întregii lumi și pedeapsa pe care o aveam din cauza ascultării șarpelui cade asupra lui Hristos care suferă el în locul nostru pentru ca să ne scoată din ghearele șarpelui predându-ne din nou vieții lui Dumnezeu. Nu orice cruce este mântuitoare. Au murit nenumărați oameni răstigniți pe cruce, însă doar Crucea lui Hristos este mântuitoare. Important este nu moartea pe Cruce, important este cine și cum moare pe cruce. Hristos moare pe Cruce, nu pentru păcatul Lui, ci moare luând asupra sa vina și pedeapsa noastră pentru păcat, adică moartea noastră, dându-ne în schimb Viața Lui. În locul blestemului pentru păcat, binecuvântarea dragostei Lui, făcând împăcarea dintre Dumnezeu și oameni. Astfel, moartea lui Hristos cel curat și nevinovat pe Cruce devine moartea făcătoare de Viață. De unde știm aceasta? O spune Sfântul Evanghelist Ioan când ne vorbește despre străpungerea cu lancea a coastei lui Hristos, imediat după moarte, din care a țîșnit apă și sânge, după ce puțin mai înainte ieșise din El Duhul. Duhul, apa și sângele sunt semnul Vieții celei Noi (I Ioan 5, 6). Încă din acest moment al răstignirii moartea lui Hristos devine moarte făcătoare de viață. pentru că nu există viață fără duh, după cum nu există viață fără apă și nici viață fără sânge. În Duhul, apa și sângele lui Iisus Hristos renaștem cu toții la o viață nouă din cristelnița Botezului și Potirul nemuririi. 

Așadar, în Biserică primim puterea Crucii în trei feluri: din Semnul Crucii, din cuvântul Crucii și din Potirul Bisericii. Nici semnul și cuvântul Crucii fără potir, nici potirul fără cuvântul și semnul Crucii. Puterea dătătoare de Viată a potirului este dată de Cuvântul Crucii a cărui dragoste ne cucerește inimile, iar trupul acestui cuvânt prinde contur în potirul euharistic plin de Hristos cel răstignit din care ne împărtășim conștienți și plini de dor la fiecare Liturghie. Sângele, apa și Duhul Său Hristos ni le dă din sfântul potir. Mormântul lui Hristos, moartea Sa le primim la Botez, iar Viața morții Sale o primim din potir. Iar Botezul și Potirul, rezumatul Tainelor în ortodoxie le primim în Biserică al cărei chip preacurat este Maica Domnului. Altfel spus, trebuie să ne facem mamă a lui Dumnezeu, Biserică vie, ca să primim puterea morții făcătoare de viață a Crucii lui Hristos.

Întru acestea ne întâlnim cu Taina adâncă a noului Adam și a Maicii Sale, noua Evă. Câtă Cruce, atâta Înviere. Câtă maternitate a sufletului dăruit lui Dumnezeu, atâta reînnoire a omului și a întregii creații. Taina Fecioarei Maria și a Crucii lui Hristos sunt Praznicele cheie care ne provoacă la înțelesuri absolut necesare din care să ne putem înnoi viața, timpul și spațiul în care am fost aduși să fim.