Apoftegme ale Sfântului Paisie Aghioritul

Dumnezeu dă la început râvna. Ajungem la mănăstire. Apoi ia puțin râvna, ca să luptăm smerit.

Atâta luptă, atâta strădanie să se dezlipească sufletul de lume și după aceea are nostalgie pentru lume. Chiar dacă nu se gândește să se întoarcă în lume, totuși se gândește la lume. Mintea este atunci ca un aeroplan care nu mai aterizează. A reușit diavolul. Își risipește monahul viața lui în mănăstire și mintea lui se află în lume.

Călugărul niciodată să nu se îndreptățească pe sine, nici să nu primească gânduri. Așa se curăță inima și vede curat omul.

Ca să moară omul vechi, trebuie să-l ucizi. Omul vechi trebuie să primească smerenia, să-și omoare egoismul, mândria, pizma, încăpățânarea, voia lui. Când este primită tăierea voii, se taie pomul omului vechi. Cu tăierea voii vine smerenia.

Când iubești pe un frate mai mult și pe altul mai puțin, dragostea ta nu este dumnezeiască.

Monahul să primească simplu și smerit toate observațiile și să-i lase pe toți din mănăstire să devină artiștii omului lui nou. Să aibă mintea încontinuu la Hristos.

Cel care se gândește numai la sine, nu se gândește la el Hristos.

Străpungerea inimii este schimbarea duhovnicească lăuntrică la ceasul rugăciunii. Trebuie să trăiască cineva prezența lui Dumnezeu. Atunci este inundat de recunoștință, fiindcă pe toate le vede ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu.

Ca să-l vezi pe celălalt înger trebuie să devii și tu însuți înger.

Când cineva greșește și primește observația, se folosește și se îndreaptă. Când însă se îndreptățește, rătăcește.

*** Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011