Ca să plângi nu trebuie să știi să plângi: sinceritatea și curăția inimii are o mai mare importanță decât speculația inteligentă sau străvederea. Una dintre contribuțiile principale ale Sfântului Ioan Scărarul la o înțelegere a teologiei lacrimilor este această insistență ca fiecare aspect al persoanei și propria lor personalitate distinctă să fie așternute înaintea lui Dumnezeu.

Această abordare integrală și aplicabilitatea sa universală atât pentru monahi, cât și pentru alți oameni, dă mărturie despre respectul deosebit de care el se bucură în Ortodoxie, conform Sfântului Ignatie Briancianinov, și menține integritatea caracterului de persoană implicit în întreaga concepție creștin-răsăriteană despre antropologie.

(Hannah Hunt, Plânsul de-bucurie-făcător. Lacrimile de pocăință în scrierile Părinților sirieni și bizantini, Editura Doxologia, 2013, pp. 145)