Pelicanul este o pasăre. Șarpele îi urăște mult puii. Iar el ce-a născocit? Își fixează cuibul pe înălțimi, îngrădindu-l bine din toate părțile din pricina șarpelui. Dar ce face atunci atotvicleanul șarpe? Pândește de unde suflă vântul și atunci, de acolo, din direcția vântului, își suflă veninul în pui și astfel îi ucide pe ei. Vine atunci pelicanul și vede că i-au murit puișorii și caută pe cer un nor și zboară la înălțime, își bate cu aripile coastele până curge sânge și prin nor îi stropește cu sângele său și ei sunt înviați. Așadar, pelicanul se înțelege pentru Domnul, Puişorii Lui, Adam și Eva, firea noastră, iar cuibul Lui, grădina Raiului, iar șarpele este diavolul cel apostat. Atunci începătorul răutății, șarpele, îi înveninează prin neascultare pe cei întâi plăsmuiți și aceștia se fac morți prin păcat. Deci Domnul și Dumnezeul nostru, din iubirea Lui pentru noi, Se înalță pe cinstita Cruce și, fiind străpuns în coastă, prin norul Duhului Sfânt, ne-a dăruit nouă viața cea veșnică.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, traducere de Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2012)