În Dumnezeu, toţi suntem contemporani cu toţi. De aceea, părintele Adam este cel mai vechi srăbunic al nostru, a cărui cădere o moştenim, dar nu i-o imputăm, ci dorim, împreună cu el, pe noul Adam, Hristos Mântuitorul, care să ne ridice din amarnica cădere.

Adam şi Eva în rai, încă nu se maturizaseră. Binele lor încă nu era asumat. Nu devenise un bine prin voinţă. Era doar un bine fiinţial, care rezuma în el toate bunătăţile dumnezeieşti revărsate de Preasfânta Treime în creaţia văzută şi nevăzută. Adam şi Eva, fiecare în dreptul său, dar şi în unitatea firii, rezumau şi experimentau acest bine, dinăuntru şi dinafara lor. Porunca primită şi chemarea lor, tocmai în aceasta constau:  a face experienţa binelui din propria fiinţă, a-l conştientiza, a-l înţelege şi a-l alege în mod liber.

Copii fiind şi nevinovaţi în toate. Imaturi şi fără vicleşug, pe drumul creşterii lor de la binele prin fiinţă la binele prin voinţă, Adam şi Eva au primit porunca de a se păzi de ispita autoîndumnezeirii. Este ispita ce paşte indirect pe înger şi pe om.

Îngerul, mai înainte de om, a primit şi el o poruncă pentru a-şi întări bunătatea. El trebuia să păzească „Cartea vieţii”, „Cartea” care cuprindea toate tainele creaţiei ce urma să se ivească şi pentru care ei, îngerii, au fost creaţi să fie martori. Deşi nu înţelegem de unde i-a venit îngerului gândul răului – răul nu exista – şi nici modul în care el a dorit să fie Dumnezeu [el nu este Dumnezeu] (Rafael Noica), îngerul cel mare, Lucifer, a căzut în autoîndumnezeire şi s-a întunecat cu toată ceata lui. Era „ziua” când pe pământ se despărţea „lumina de întuneric” (Fc. 1, 4; vezi Pr. Ghelasie Gheorghe).

Omul, zidit în chipul Treimii, avea alături acelaşi pericol, dublat însă de ispita diavolului, care, din dorinţa răzbunării pe Creator, ataca pe om, făptura Sa iubită, ca măcar aşa să-şi rănească Creatorul, reproşându-i că nu l-a zidit dumnezeu absolut.

Ceea ce pierde din vedere îngerul şi omul este un fapt esenţial dăruit lor întocmai. Amândoi sunt „dumnezei creaţi” (Ps. 81, 6) în distincţie funcţională. Ei n-au de ce să-şi dorească a fi altceva, fiind din poziţia lor maximum din ceea ce sunt şi pot fi. Ei sunt dumnezei prin har. Adică, fiinţe create care au puterea şi capacitatea să trăiască toată Viaţa Preasfintei Treimi, dar de pe altă poziţie ontologică. Nu prin fiinţă, ci prin participare, dar fără nici un minus calitativ. Asta da ispită! Să ai tot ceea ce are Dumnezeu, dar să recunoşti că-ţi este oferit din iubire şi deci, nu poţi să te înstăpâneşti peste ceea ce nu ţi-ai putut singur oferi, după cum spun cuvintele pauline: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi pimit? (I Co. 4, 7).

În braţele iubirii, Adam şi Eva se „alintau” frumos. Şi Dumnezeu răspundea „alintului” lor şi se întâlnea cu ei în fiecare seară, dialogând la Pomul Vieţii şi oferindu-şi confirmările iubirii. În acest chip, omul îşi întărea prin voinţă binele fiinţial, iar Dumnezeu „se odihnea” (Fc. 2, 2) în împlinirea acestui bine.

Până într-o zi, când Eva a cedat dialogului cu şarpele cel viclean, vorbind despre o posibilă dumnezeire, fără Dumnezeu (vorba părintelui Adrian Făgeţeanu: „a vrut să se facă dumnezeoaică”). Şi astfel, încălcând porunca, Adam şi Eva au amânat iubirea. Au amânat-o în deplină conştiinţă, nu din cauza mâncării din fructul oprit, ci din cauza răspunsului negativ dat lui Dumnezeu, atunci când Acesta i-a chemat să-şi asume greşeala. Ce s-ar fi întâmplat dacă Adam şi Eva nu amânau iubirea, ci îşi asumau greşeala? Mergeau mai departe de mână cu Dumnezeu, fără să primească vre-un reproş din partea Lui şi învăţau că singura lor şansă  să devină dumnezei este să nu se deslipească de iubirea Creatorului lor.

Au amânat această asumare şi odată cu ea tot „leagănul iubirii”, tot raiul. Au fost izgoniţi din rai, nu atât din cauza greşelii ce trebuia pedepsită, ci fiindcă trebuia altfel şi de către altcineva asumată. Din momentul izgonirii, Adam şi Eva au început cumva asumarea greşelii trăind în adânc suspin amânarea iubirii. Sunt singurii de pe pământ, care au simţit cel mai profund consecinţa acestei amânări. Şi se spune că nimeni, niciodată, nu i-au văzut pe pământ fără lacrimi în ochi.

Totuşi, în orice amânare există o undă de nădejde. Adam şi Eva, nu au refuzat iubirea lui Dumnezeu. Ei doar au amânat-o. De aceea, nici Dumnezeu nu le-a şters fiinţa, ci le-a dat făgăduinţa (Fc. 3 ,15). Este ca şi cum le-ar fi spus: „Staţi pe pace. Nu mă supăr pe voi pentru greşala voastră. V-aţi grăbit şi a-ţi căzut. Mă doare rana vostră. Dar nu mă supăr. Sunt cu voi şi vom trăi împreună durerea care o să vă cuprindă. Dar, voi veni iarăşi la voi ca să fim cum am fost odată. Aşteptaţi cu nădejde. Aveţi încredere. Vin curând!”

Şi Adam şi Eva Îl aşteptau, suspinând adânc după ivirea Lui. Îl aşteptau cu fiecare nou născut al lor şi al fiilor lor. L-au aşteptat şi-n moarte. Iar când au trecut în latura şi-n umbra morţii” (Mt. 4, 16), au continuat aşteptarea, au avut încredere, pentru că au cunoscut dulceaţa iubirii.

Şi pentru că şi-au asumat această amânare, au fost primii care s-au bucurat de împlinirea făgăduinţei. Existenţa lor a fost dublată calitativ de Noua Evă şi de Noul Adam, care s-au născut din lacrimile lor şi din lucrarea Duhului, ca să arate lumii întregi că doar statornicia în iubire dă consistenţă vieţii. Maica Domnului şi Mântuitorul Hristos sun cei doi urmaşi ai protopărinţilor, care refac în cu totul alte condiţii ceea ce ei trebuiau să facă în rai. În Fecioara Maria vedem omenitatea îndrăgostită total de Dumnezeu, iar în Hristos vedem dumnezeirea îndrăgostită total de om. Ei deschid din inima omenităţii căzute şi a dumnezeirii absolute, dialog neîntrerupt de iubire. Şi aşa, Feciara Maria preface umanitatea stearpă în plămadă/pântec al întrupării lui Dumnezeu, iar Hristos o îndumnezeieşte şi o ridică din adâncul iadului de-a dreapta Tatălui în ceruri.

Hristos şi Maica Domnului ne arată că nu există condiţii proprii sau improprii pentru trăirea iubirii. Dacă Adam şi Eva s-au despărţit de Dumnezeu în inima raiului, a binelui, Maica Domnului s-a unit cu Dumnezeu din adâncul pustietăţii şi a căderii umanităţii; iar Hristos, a unit pe om cu Dumnezeu în chiar momentul maximei lepădări, atunci când l-a urcat pe cruce, semn al respingerii iubirii faţă de El. Mai departe, Hristos coboară l-a iad şi se împacă cu Adam şi Eva în mijlocul răutăţii, în adâncul iadului. Şi luându-i grabnic de mâini, cu toţi urmaşii lor ce din veac Îl aşteptau, I-a urcat în rai, nu în cel pierdut, ci în acela din care să cadă nu mai vor.

Aşa au înţeles protopărinţii noştri, şi înţelegem şi noi, că în iubire orice amânare este iad. Iar în iadul vieţii, orice suspin după iubire este un colţ de rai. Deci, nu-i loc de amânare, fiindcă orice clipă de amânare permanentizează în noi căderea lui Adam. De aceea, avem a alege în continuare: ori de mână cu Adam în amânare, ori de mână cu Hristos pe calea asumării continuităţii în iubire.

Deci, iubirea se trăieşte doar la prezent. Dar, despre aceasta, săptămâna viitoare!