Oricine a fost vreodată îngenunchiat de o lovitură strașnică a vieții, știe că Evanghelia cu Vameșul și Fariseul nu e doar o pericopă cu care începe Triodul, ci călătoria vieții noastre însăși, în ceea ce are ea mântuitor. Cel ce s-a trezit brusc în genunchi, lovind dureros țărâna cu fruntea lui proptită până mai adineaori de stele, și cerând milă cu o bâiguială de analfabet unui Dumnezeu în care nu credea sau cu care se întreținea cordial ca un intelectual de azi, după ce îi trece groaza și năuceala, vede mai devreme sau mai târziu, că mila a venit înainte de a o cere el și că e tocmai trânteala salvatoare pe care a primit-o. Cine n-a trăit, nu știe. Nici asta, nici altceva din Evanghelie.

Trăim în trufie de atâta vreme, de atâtea mii de ani, încât ne-a intrat în țesătura cea mai intimă a vieții, în matricea ei. De la Căderea lui Adam și Eva, șarpele ne îndoapă imaginația cu filmele trufiei lui și noi le tot regurgităm sub formă de personalitate și stil, de culturi și civilizații, ideologii și revoluții. Mândria ne-a devenit natură, ne-a intrat în firesc și o poți găsi în tot ce gândim, lucrăm și spunem. De normalitatea sodomiei se va îndoi orice om încă sănătos la cap. Dar, de normalitatea mândriei nu se îndoiesc, cu adevărat, decât pustnicii! Epidemia de trufie merge spre desăvârșirea ei care va coincide cu sfârșitul lumii. Toți suntem prinși și afectați total. Și ăsta e tot filmul esențial al vieții noastre: mândria ne devorează spiritual cu propriile noastre biografii.

Asta până la Hristos, până la cuvântul Lui. Aici, filmul mândriei începe să scârție, să dea semne de voalare, de expunere la lumină, să treacă din registrul color în cel alb și negru, iar pe Golgota să se rupă de tot. Hristos stă de două mii de ani răstignit între fariseu și vameș ca să facă posibilă, pentru fiecare din noi, izbăvitoarea trecere. Stă ca șarpele pironit pe lemn de Moise ca să-i scape pe evrei de efectul fatal al veninului. Azi, de pe acel amvon ascuns în inima noastră și a istoriei, ne spune cuvintele Crucii, cuvinte care au puterea de antidot împotriva veninului dătător de moarte veșnică al mândriei. Și pe măsură ce cuvântul Crucii își face efectul în viața noastră, bărbia înălțată agresiv spre cer coboară în piept. Genunchii și inima se înmoaie. Disprețul se întoarce asupra propriei făpturi. Pumnul bate în piept și rugăciunea în adâncul ființei, ca niște clopote ale Învierii...

Trecerea de la Fariseu la Vameș nu e doar călătoria bună și mântuitoare a vieții noastre. Este călătoria fără de care orice rugăciune, orice alegere, orice faptă, nu nimerește veșnicia, rămânând deșartă. Frângerea Fariseului în postura Vameșului e uneori un pelerinaj de-o clipă, dar de cele mai multe ori, unul de-o viață. Unii, care au luat pilda în inimile lor, trăiesc acea tainică frângere a Crucii care e puterea Evangheliei, până în Împărăția lui Dumnezeu. Alții, descoperind brusc că au și alte lucruri importante de făcut, se întorc la viața și postura Fariseului. N-apucă, astfel, să priceapă, că din postura vameșului Dumnezeu îi ridică lăuntric pe oameni în Cer, nu înapoi în lumea stăpânită de trufia Vrăjmașului.

Deci, suflete al meu, intră și tu în judecata pildei povestită de Hristos! Decopără-te disprețuitor ca fariseul și frânge-te ca vameșul, ca să găsești îndreptățire la mila lui Dumnezeu! Că mila Lui, așa cum spune Psalmistul, este mai bună, infinit mai bună ca viața ta otrăvită de mândrie! Otravă care îți șuieră în sânge și care mușcă adesea din sufletele celorlalți, cu judecăți perfect logice și raționale, dar pline de răceala inumană a disprețului subtil ce le-a secretat de fapt...