Mântuirea devine până la urmă un fel de împreună-lucrare: Dumnezeu lucrează creşterea, iar nouă ne revine arătura, grăpatul, plivitul. În sudoarea frunţii noastre vom lucra „ogorul inimii”, îl vom uda cu lacrimi ‒ acesta e miezul poruncii: pocăiţi-vă!

Pocăiţi-vă! ‒ iată poarta Evangheliilor. Dar nu se poate rămâne la un anume punct şi să încetezi a „te pocăi”. Unde să fie acel punct? De aceea mântuirea este o cale, şi nici mai mult, nici mai puţin decât „calea cea strâmtă”. Este un proces continuu, la nesfârşit, nu se poate opri: „În nădejde ne-am mântuit” (Romani VIII, 24).

(Tito Colliander, Credinţa şi trăirea Ortodoxiei, traducere de Părintele Dan Bădulescu, Editura Scara, Bucureşti, 2002, p. 28)