Cunoaşte, frate, că cel ce voieşte să se facă călugăr, şi nu suferă ocară, defăimare şi pagubă, nu poate să se facă călugăr.

Iubite frate, dacă, lepădându-te de lume, te vei face călugăr, trezveşte-te, că multe sunt meşteşugirile vrăjmaşului; ca nu cumva, aflând loc întru tine prin lenevire, să-ţi pună în gând unele ca acestea şi să te abată din calea cea dreaptă, zicând: „Iată, te-ai despărţit pe sineţi de oameni şi ai şezut în chilie. Ce, dar? Au nu şi fiarele se liniş­tesc în vizuinile lor?" Dar tu ceartă-l pe el şi-i zi: „Să te strice pe tine Domnul, diavole, că pe omul pe care l-a făcut după chipul Său şi spre asemănare tu l-ai asemănat cu fiare­le cele necuvântătoare. Şi oare până când nu încetezi, vrăjmaşule al adevărului şi potriv­nice al neamului nostru, răsturnând căile Domnului cele drepte?"

Ascultă dar, urâtorule de bine, deo­sebirea călugărilor de mireni: cel ce voieşte să se facă călugăr, întâi se lepădă de lume, apoi şi de voile sale, şi îşi ia crucea sa şi-I urmează Mântuitorului nostru Hristos; nu se priceşte, nu blestemă, nu se jură, nu grăieşte de rău, nu cugetă cuvinte minci­noase prin bârfelnica filosofie; se înfrânează, nu benchetuieşte, are prieteni pe cei ce slu­jesc asemenea cu dânsul lui Dumnezeu, iar ca vrăjmaş nu are pe niciunul din oameni, ci numai pe tine singur, diavole; nu necăjeş­te pe nimeni, nu face strâmbătate, ci, mai vârtos făcându-i-se strâmbătate, suferă cu mulţumită şi întru nerăutate sporeşte. Nu se turbează spre a aduna bogăţie: căci cum e cu putinţă ca cel ce a risipit şiceea ce avea, şi sărăcia de bună voie o a ales, să fie covârşit de aceasta, mai vârtos când acum pe aceasta [sărăcia] o are ca laudă şi slavă? Nu neguţătoreşte, nu poartă grijă de casă sau de cum va plăcea femeii; nu se îngrijeşte de cum va băga la oştire pe fiii săi, sau de fiică, cum o va da la bărbat; nu este legat cu risipirile minţii (sau distracţiile, adică cele ce-l distrag de la scop), ci se îndeletniceşte cu slobozenie de mântuirea sa.

Nu caută slavă de la oameni, nu se îngâmfă, ci mai vârtos smerit cugetă, şi bun şi blând este către toţi oamenii; cântă cântări bisericeşti (psalmodiază), şi nu lumeşti; se roagă, dar nu se risipeşte cu mintea; în loc de fluiere şi de timpane şi de muzici, se foloseşte de rugăciu­ne şi de cântarea de psalmi; în loc de a râde, plânge şi lăcrimează, întru cea mai dinlăun­tru cămară a casei, şi sufletului cerând iertare pentru păcate, şi se roagă nu numai pentru sineşi, ci şi pentru toată lumea. Nu merge la privelişti deşarte, ci la bărbaţi sfinţi. Mâinile nu le întinde la table (un fel de joc cu zaruri sau cu alte piese), la ceea ce [adică] pustieşte casele şi sufletele celor ce se bucu­ră de unele ca acestea, ci în lucrul cel după Dumnezeu şi întru citirea Dumnezeieştilor Scripturi. (Sf. Efrem Sirul)

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 165-166)