Defăimarea e un mare rău. Aşa precum cârma cea mică îndreaptă întregul vas oriunde doreşte, în acelaşi fel limba îl duce pe om fie spre bine, fie spre rău.

Sfinţii Părinţi opresc cu tărie judecarea păcatelor, greşelilor sau a obiceiurilor rele aparţinând altor oameni. Atunci când îl judecăm pe fratele nostru, ne condamnăm pe noi înşine la un mare păcat. Dar când îl acoperim pe fratele nostru, şi Dumnezeu ne va feri de mari păcate. Când îl judecăm pe fratele nostru, alungăm harul lui Dumnezeu de la noi, iar El îngăduie ca şi noi să cădem în aceleaşi păcate ca să învăţăm că noi toţi suntem neputincioşi şi că doar harul  lui Dumnezeu ne susţine. Oricine îşi păzeşte limba, îşi păzeşte sufletul de la mari păcate şi de la căderi dureroase. Cauza de căpetenie a criticii şi defăimării este mândria şi egoismul, căci atunci omul se consideră pe sine mai bun decât ceilalţi. Din acest motiv este foarte bine ca cineva să se considere pe sine mai prejos decât oricine altcineva şi să-l vadă pe fratele său mai bun decât pe sine aşa încât, cu ajutorul lui Dumnezeu, el să poată fi eliberat de acest rău.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 189)