Bătrânul Porfirie sublinia: „Tot omul este «zăpăcit» profund de păcatul care este în interiorul sufletului său. Trebuie să lase o crăpătură, pentru ca Lumina şi Dragostea lui Hristos să poată intra. Aşa va începe  «dezăpăcirea». Întotdeauna iniţiativa Îi aparţine lui Hristos. Omul trebuie să-L primească şi, prin efortul său treaz, va putea simţi apoi minunile pe care Dumnezeu i le descoperă”. O altă dată, el explica: „Tu nu te poţi pocăi cu adevărat şi nu te poţi găsi pe verticala dragostei lui Dumnezeu: Dumnezeu şi tu, Hristos şi tu. Dragostea lui Hristos se dăruie şi se dă morţii întotdeauna pentru alţii”.

Bătrânul Iacob cerea creştinilor să se apropie fără reţinere de taina mărturisirii: „Nu ezitaţi. Nu vă temeţi! Orice aţi fi făcut, chiar cel mai mare păcat, duhovnicul, cu epitrahilul său, are prin demnitatea primită de la Hristos şi de la Apostoli, puterea de a vă ierta”. Bătrânul Amfilohie i-a zis unui păcătos ce s-a spovedit: „Uită păcatele tale, fratele meu, că Hristos le-a şters din Cartea Vieţii”.

Antim, sfântul din insula Chios, dădea acest sfat călugăriţelor sale: „Să alergăm la spovedanie, nu cu justificări, vrând să-l convingem pe duhovnic că nu suntem vinovaţi şi că altul ne-a determinat să păcătuim. Ci să alergăm la acesta cu pocăinţă, cu frângerea inimii şi cu smerenie. Să alergăm la spovedanie de câte ori cădem”.

(Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 131-132)