În prima jumătate a secolului al 18-lea, un sihastru din părțile Neamțului – Schimonahul Ioil – purtând un gând divin de a ridica un altar Sfintei Treimi, a venit în aceste locuri ca să-și împlinească dorul. Dar odată cu zidirea acestei sihăstrii a Lapoșului, au început să se zidească și suflete; au venit aici ucenici, au venit oameni de prin sate ca să primească lumină din lumina rugăciunii acestui monah iubitor de liniște.

Acum, doar clinchetul mioarelor și liniștea cerului sunt reperele care veghează în acest loc. Schitul Lapoș, acoperit de timp dar nu și de uitare, lipit de glia pe care neobosit oamenii locului au călcat-o  văzând-și de treburilor lor dar și purtând o rugăciune când treceau prin acest loc, iată că se face astăzi cunoscut într-un mod minunat. Deși cu peste un veac și jumătate acest așezământ monahal s-a odihnit într-o liniște, într-o uitare, în urma unui incendiu năprasnic, sfințenia oamenilor care și-au lăsat pașii și rugăciunea în acest loc au rămas neșterse. Și iată că acum, când fiecare este mai preocupat de gândul său, de nevoile sale, de munca sa, au răsărit și ruinele acestui schit, ruini care deși poartă o istorie a celor de demult, sunt atât de vii.

Este impresionant să pășești într-o biserică în care nu s-a șters rugăciunea, în care praful, pământul nu au reușit să astupe urmele lăsate de niște oameni care l-au iubit pe Dumnezeu.

Schitul Lapoș a fost fondat de Schimonahul Ioil Sihastrul – ucenic al Sfântului Ierarh Pahomie, Episcopul Romanului – care se retrage sub muntele Lapoș de lângă Dărmănești pe la anul 1734. Prin 1737-1738, oamenii locului ridică o biserică închinată Sfintei Treimi, întărind dania lor cu un hrisov. Cuviosul Ioil Sihastrul trece la Domnul în anul 1757, iar ucenicii lui continuă respectarea pravilei și a rânduielilor întemeietorului schitului. Din motive necunoscute, schitul arde pe la anul 1850 iar mai toate obiectele sfinte salvate sunt duse la două biserici parohiale din zonă.