Când ne rugăm pentru o persoană bolnavă, rostim numele ei şi ne gândim la ea cerând lui Dumnezeu să o vindece. Nu este o iluzie, ci o realitate. Nu este un păcat, ci o atitudine de iubire creştinească pentru fratele nostru.

Când sufletul nostru este în întregime îndreptat spre Dumnezeu, toate întrebările încetează. Nu mai există decât o întrebare: Cum să dobândim pe Duhul Sfânt în noi şi să-L păstrăm?

În zborul sufletului spre Dumnezeu, putem atinge sfera rugăciunii curate. Când rugăciunea devine curată, o altfel de vedere se naşte în om. Tot ceea ce a asimilat în această lume, prin experienţă sau prin studii, este depăşit. În starea de rugăciune, omul nu-şi cunoaşte nici vârsta, nici starea socială sau ierarhică. Toate detaliile vieţii pământeşti sunt depăşite. Înţelegem mai bine sensul cuvintelor lui Hristos: Şi în ziua aceea, nu Mă veţi mai întreba despre nimic.

(Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, pp. 61-62)