Sfântul Evanghelist Ioan surprinde adesea, în cea de-a patra Evanghelie, detalii neamintite de sinoptici și care completează într-un mod neașteptat cele cunoscute despre viața pământească, faptele și propovăduirea Domnului Iisus. Nu degeaba este el numit „Apostolul iubirii”, căci atât în această carte, cât și în epistolele sale sobornicești, vorbește îndeosebi de dragostea lui Dumnezeu pentru lumea întreagă și de modul în care oamenii sunt chemați să-L iubească pe Dumnezeu. Un astfel de exemplu îl reprezintă remarca lui: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I In 4,20). Aceasta înseamnă că iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt îngemănate atât de tare, încât nu se poate una fără cealaltă. Pentru oameni a trăi îndemnul ioaneic pare adesea greu de urmat, însă din Evanghelia lui aflăm că Domnul Iisus S-a făcut pildă a unei astfel de iubiri. Cu primul verset al capitolului al 13-lea începe ucenicul iubit povestirea despre cele întâmplate la Cina cea de taină, însă nu intră direct în descrierea evenimentelor, ci le înrămează pe acestea cu un cuvânt cutremurător: „Iar înainte de sărbătoarea Paștilor, știind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit”. Apoi, până la sfârșitul capitolului al 17-lea citim ultimele povețe date de Domnul Iisus ucenicilor, iar în capitolele 18 și 19 e descrisă drama Sfintelor Patimi ale Domnului, până la cruce și moarte. Toate acestea se citesc atât la Denia celor douăsprezece Evanghelii, în Joia Mare, cât și la Ceasurile Împărătești și Vecernia scoaterii Sfântului Epitaf, care se săvârșesc în dimineața Vinerii celei Mari. Apoi, spre seară, creștinii se adună la Denia Prohodului, unde Îl petrec pe Iisus către îngroparea Sa.

Dar Evanghelia de la Denia Prohodului Domnului nu este de la Ioan, ci de la Matei. Ultimele cinci versete ale capitolului al 27-lea de la Matei, ultimele amănunte scripturistice dinainte de vestirea Învierii, sunt tematizate aici ca încheiere a punerii în mormânt a Domnului. Citirea pericopei este îmbrăcată într-o solemnitate aparte, diferită de alte slujbe. După rânduiala obișnuită a utreniilor, locul ei era la mijlocul slujbei, înainte de Psalmul 50. Dar în cadrul Prohodului ea este mutată tocmai la sfârșitul slujbei, după ce s-a făcut procesiunea cu Sfântul Epitaf, închipuind Trupul Domnului învelit în giulgiu, iar mulțimea de credincioși a reintrat în biserică pe sub acest tablou funebru imprimat pe pânză, semnificând faptul că toată suflarea creștină intră în mormânt, efectiv se îngroapă cu Domnul, ca apoi să și învieze împreună cu El. Doar apoi, după ce epitaful s-a pus pe Sfânta Masă, devenită astfel Sfântul Mormânt, de pe care se aprinde și lumina din noaptea Învierii – astfel fiecare altar de biserică devenind un Ierusalim – se citește o profeție de la Iezechiel (37, 1-14) închipuind înfricoșătoarea înviere a trupurilor, la sfârșitul vremurilor. Apoi urmează Apostolul care combină versete de la I Corinteni (5, 6-8) și Galateni (3, 13-14) care vorbește despre jertfa de răscumpărare săvârșită de Hristos. Toate s-au desăvârșit întru El, care „ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem”. Care din iubire față de noi ia asupra Sa până și blestemul nostru.

Abia după aceste citiri biblice, tocmai la încheierea slujbei, preotul citește Evanghelia de la Matei. Scurtul fragment începe cu o mărturie despre Învierea Domnului, după trei zile de la moartea Sa, care vine însă cu răutate, din gura celor ce au înduplecat pe Pilat să dea ordinul uciderii lui Iisus prin răstignire. Proorocia Lui au reținut-o cu claritate, însă nu din dragoste, ci dimpotrivă, dintr-o ură încă vie. Moartea Celui pe Care L-au vânat cu cuvinte meșteșugite, apoi cu intrigi și apoi cu bătăi și insulte, nu a fost de ajuns ca să le potolească neostoita sete de răzbunare. Așa încât, deși după rânduiala sabatului trebuiau să facă un număr limitat de pași, doar de acasă la sinagogă și înapoi, iar din pricina sărbătorii mari, cu o zi înainte nu au intrat în casa procuratorului roman „ca să nu se spurce, ci să mănânce Paștile” (In 18, 28), totuși din râvna lor plină de ură și-au călcat pe principiile la care țineau atât de mult și s-au dus să îl roage pe acesta: „. Deci, poruncește ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină și să-L fure și să spună poporului: S-a sculat din morți. Și va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi”. Iar dorința le-a fost numaidecât împlinită. Au primit străjeri pe care i-au așezat la mormânt și au pecetluit piatra. Mormântul a fost acoperit nu doar cu un bolovan greu, care putea fi urnit numai de câțiva oameni laolaltă, ci și cu ura orbită de necredință a celor ce până atunci avuseseră în grijă să păzească templul și legea. Dar acum, fără să vrea, au pus pe alții paznici ai Dătătorului de Lege.

Până la sfârșit ne-a iubit Hristos. Până la sfârșit L-au urât învățătorii de lege. Dar prin lucrare de sus, mai presus de mintea omenească, ura a devenit mărturie a biruinței dragostei. Tocmai preocuparea deosebită față de Mormântul Domnului a ajuns să fie cel mai mare argument al Învierii.