În Hristos, conștiința noastră se lărgește, viața noastră devine nemărginită. În porunca „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”, acest „ca pe tine însuți” trebuie înțeles astfel: tot omul, „întregul Adam” este ființa mea.

Împărăția lui Hristos, scrie Sfântul Siluan, este a purta în inima noastră întregul univers și pe Însuși Dumnezeu Făcătorul.

Când vă rugați, rugați-vă pentru toți și pentru fiecare. Și adăugați: „Pentru rugăciunile lor, pentru rugăciunile lui, miluiește și pe mine”. Astfel, puțin câte puțin, conștiința voastră se va lărgi.

„Iubiți pe vrăjmașii voștri.” Da, este greu. Da, este dureros. Însă frumusețea morală a lui Hristos atâta ne atrage, încât suntem gata a răbda toate încercările, numai ca să ne înălțăm în Duhul Lui. Nu avem de ales.

Hristos a dat viața Sa dumnezeiască celor zidiți după chipul Său, însă, drept răspuns nu a primit decât ura. Astăzi, după două milenii de creștinism, ce vedem? Lumea contemporană se îndepărtează din ce în ce mai mult de la Hristos, de la viața veșnică. Adâncul întuneric al patimilor păcătoase, ura, stăpânirea, războaiele de tot felul alcătuiesc existența noastră pământească. În astfel de împrejurări, Hristos dă poruncă celor ce se hotărăsc a-L urma: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”. De ce lumii îi este frică de un astfel de Dumnezeu? Putem oare afla un principiu mai bun decât acesta: Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, iubiți pe vrăjmașii voștri?

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 22-23)