Dacă, în Egipt, monahismul are reprezentanţi pe Sfinţii Antonie şi Pahomie, mediul palestinian se bucură de Sfântul Eftimie cel Mare şi de Sfântul Sava cel Sfinţit. Spre deosebire de părinţii egipteni, care duceau o viaţă sihăstrească, Sfântul Eftimie cel Mare a fost cel care a pus bazele unei comunităţi în care totul era la comun. Rugăciunea, biserica, masa, îndeletnicirea zilnică – toate erau gândite în scopul unităţii.

Armean de origine, Sfântul Eftimie a trăit în secolul al IV-lea, perioadă în care Biserica era tulburată de nenumărate erezii, de la arianism, până la monofizism. Însă, în timp ce unii episcopi au făcut concesii puterii imperiale, mănăstirea Sfântului a fost mereu păstrătoare a Sfintei Ortodoxii.

Aflat astăzi în Israel, aşezământul este situat între Ierusalim şi Ierihon, în valea Iordanului. Deşi acolo se află, în prezent, un important şantier arheologic, câţiva monahi ţin încă aprinsă candela Sfântului Eftimie.

Săpăturile au scos la iveală un întreg ansamblu monahal, ce îşi are începutul în secolul al IV-lea. Biserica centrală, una dintre cele mai vechi din lume, este înconjurată de un zid care are, la subsol, 150 de camere foarte mici, asemănătoare unor celule de închisoare. Erau chiliile monahilor care, după rânduiala Sfântului Eftimie, duceau o viaţă austeră şi foarte aspră.

În centrul complexului, sub nivelul solului, se află gropniţa mănăstirii. Din cauza terenului arid, aşezământul a deţinut doar trei morminte. Părinţii care treceau la Domnul erau înmormântaţi în unul dintre ele, iar după şapte ani, osemintele le erau depuse în subsolul bisericii. Din rânduiala lui Dumnezeu, timp de 1600 de ani, niciodată nu au existat probleme legate de ocuparea, mai devreme, a unuia dintre aceste trei locuri.