Parcă nu era nimic mai bun decât darurile primite de pomenirea celor din veac adormiţi, de Moşii de vară. Eu am crezut că acest obicei a fost dintotdeauna la creştini, or măcar ca o particularitate a poporului român. Scormonind un pic în istoria cultului creştin, dar şi în folclorul românesc, am găsit oarecum confirmate aceste practici de a da milostenii. Veacul al III-lea ne aduce mărturia facerii colivei şi a împărţirii ei în Evhaita Asiei Mici. În Constituţiile Apostolice, document sirian de la sfârşit de secol IV, se vorbește despre împărțirea de fructe şi faguri de miere, spre pomenirea creştinilor care au păşit pe cărarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Sunt şi alte multe mărturii despre milostenia creştinilor şi felul lor de a oferi ajutor celor nevoiaşi – o rămăşită a meselor şi a vieţii comune din veacul apostolic.

Sufletul cald al ţăranului român şi-a pus amprenta şi asupra rânduielilor creştine. A dăruit lui Dumnezeu şi implicit semenilor ce a ştiut că este mai bun. Pe lângă tradiţionala colivă moştenită din spaţiul bizantin, românul a adăugat bunătăţile sale din bătătură. Lutul modelat i-a fost „ambalaj”, căci „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, spune Cuvântul dumnezeieștii Scripturi. Poate că aşa s-a născut şi cănița cu cireşe la Moşii de vară.

Folcloristul, etnograful, dar şi preotul Simeon Florea Marian notează practica împărţirii cireşelor în ulcele de lut ars în satele din Moldova, Maramureş, nordul Munteniei şi partea muntoasă a Olteniei. Obiceiul face parte din fiinţa poporului și ne identifică pe noi, ca români, neafectând dogma şi ritualul creştin.

În mica mea incursiune am găsit și o mărturie a faptului că, în anii stăpânirii atee, autorităţile comuniste au luptat împotriva obiceiului de a împărți daruri în sâmbetele celor adormiţi. Începând cu anii ‘50, la Moşii de vară, ţăranii erau strânşi la adunări populare, petreceri câmpeneşti sau chiar zile de muncă. A fost o acţiune întinsă pe mulţi ani, care în timp a dat roade… oamenii au început să uite de ulcica cu cireşe. Urbanizaţi, prinși între pereţii şi betonul oraşului, adunaţi în întreprinderi, creştinii de altădată au început să aibă alte preocupări. Însă Dumnezeu a ţinut la ulcica cu cireşe a românilor.

Un om care a preferat să se jertfească pe sine ca persoană istorică, pentru a fi un pic mai bine Bisericii, Patriarhul Justinian Marina a fost cel care a salvat ulcica cu cireşe de la Moşii de vară. Mărturia ne-o dă Mitropolitul Bartolomeu Anania, cel care a fost foarte apropiat de marele patriarh. Într-o cuvântare ţinută la Mănăstirea Radu Vodă, mitropolitul îşi amintea de faptul că „Patriarhul Justinian fusese preot de ţară în nordul Olteniei. Când a sosit la Bucureşti, în demnitatea de mare păstor al nostru, a reîncercat subtil să readucă multe practici creştine interzise de comunişti. Avea un obicei: de Moşii de vară mă trimetea să procur cireşe şi ulcele de lut. Cu mâna lui ne împărţea la toţi din reşedinţă, apoi le dădea şi comuniştilor. Iar ei luau, pentru că le era ruşine de Patriarh. De la an la an, obiceiul a fost reintrodus şi a crescut. A început şi pe la bisericile din Bucureşti, iar comuniştii nu au avut ce să mai comenteze”.

Moşii de vară din ajunul Pogorârii Duhului Sfânt reprezintă un moment în care Biserica se roagă pentru „sufletele celor din veac adormiţi”. Noi, credincioşii, împărţim bunătăţi ca milostenie pentru iertarea păcatelor lor. Nu este important ce şi cât împărţim, ci inima cu care facem acesta. De multe ori, şi un pahar de apă ajunge…

Între tradiţie şi actualitate, trebuie să alegem săvârşirea faptei bune atât şi cât putem. Dacă însă avem posibilitatea de a ţine şi a continua tradiţia, aducem încă un prinos de recunoştinţă celor adormiţi şi neamului nostru românesc. Este posibil să nu găsim ulcele de lut. Bune sunt şi paharele de unică folosinţă. Important este ca pruncii şi nepoţii noştri să îşi aducă aminte: „bunica mea, mama mea… aşa făceau…!”.