Atunci când privește viitorul ca unică țintă, omul este pregătit să facă erori de nereparat, dând vina pe alții, pe trecut și pe moștenirea lui grea, pe divinitate, pe oricine și pe orice. În afară de el însuși, toți și toate par a se uni într-o coaliție imposibilă – spre a fereca porțile către un vis. Iar noi suntem gata să ne repezim în necunoscut, cu determinarea unui elefant care traversează autostrada, gândindu-se la viitorul luminos de pe cealaltă parte. Fără a privi în perspectivă. Fără a evalua șansele. Fără a ști dacă rezultatul merită efortul.

Ardem poduri și distrugem drumurile de acces, otrăvim fântânile și incendiem holdele, hotărâți să nu ne mai întoarcem vreodată aici. Dar nu vrem să înțelegem că suntem îmbiați să fugim definitiv din propria viață, părăsind realitatea în favoarea unui vis despre care abia știm că există. Prea adesea, cei care ne descriu câmpiile Elizee situate în afara zonei noastre de minim confort sunt actori plătiți pentru a mima un vis. De multe ori s-a vorbit despre separarea operei de viața autorului. Astăzi, când mai toți suntem autori pe rețelele sociale ori pe blogul propriu, strădania de a delimita viața de operă devine o acțiune la modă, vădind atât ipocrizie, cât și o prea bună părere despre noi înșine. Iar cuvintele noastre de zi cu zi, fie ele și bune, frumoase ori inspirate, pot fi oricând contrazise de faptele noastre, fără a stârni vreo supărare. De fapt, pare a fi de preferat un astfel de dualism duplicitar unei atitudini sincere, pe care un autor contemporan o descria, amuzant, „ce-i pe mine, și în traistă”.

Privind strict către viitor, omul modern apelează la persoane care știu să le traseze parcursul cel mai scurt spre punctul final. Chiar dacă locul punctului final este oarecum neclar, iar sfătuitorii au o competență cel puțin dubioasă. Astfel, în mai toate domeniile au apărut personaje cu valențe stranii, pricepute la orice, călăuze către tot soiul de deveniri ratate. Iar efortul acestor oameni care, conform fișei postului, mimează înțelepciunea, nu este un act gratuit. Pe mulți dintre noi îi costă enorm această rătăcire asistată a drumului: înstrăinarea propriului suflet. Treptat. Ireversibil.

Vânzătorii de iluzii ne cer astăzi schimbări spectaculoase în felul nostru de a fi. Nu doar individual, ci și colectiv, în așa fel încât să devenim, cumva, complet diferiți. Iar aceste modificări urmăresc, probabil, un scop final bine calculat, din moment ce sunt depuse atâtea eforturi remarcabile pentru a li se conferi o logică și a li se modela un făgaș prin ceea ce numeam, până mai ieri, devenire. Este de ajuns o persoană cu voce puternică și aplomb pe măsură care să indice drumul, iar mulți dintre noi pornesc în acea direcție, uitând orice principii călăuzitoare.

Fără Dumnezeu, devenirea este o simplă promenadă către nicăieri. O provenire fără scop, în căutarea unei cauze care să poată fi învinovățită, eventual, ulterior. Fără Dumnezeu suntem prizonieri ai vremurilor noastre, cu prea puține șanse de a construi un viitor și incapabili să păstrăm moștenirile unui trecut din care nu am învățat nimic.

Se spune că timpul vindecă orice. Orice, aș zice, cu excepția rănilor cauzate chiar de pierderea timpului, ca act voluntar, asumat de noi în speranța că, odată refugiați departe de acest loc, vom recupera toate lucrurile prețioase lăsate în urmă. Doar că atât destinația, cât și starea în care vom ajunge la ea sunt neclare. Iluzia unui viitor mai bun, deși tot mai îndepărtat, văduvit de Dumnezeu și lipsit de noi, este un cal troian lăsat să pască în mijlocul cetății. Aparenta-i cumințenie găzduiește dezamăgiri crunte și drame profunde. Iar noi, cei care ne dedicăm viața unei năluciri, avem toate șansele să rămânem lipsiți de noi înșine, captivi într-un viitor imprevizibil.