Captivi printre momente – viața noastră cea de toate zilele

Dacă ați putea alege, care ar fi momentul comun pe care vi l-ați dori întipărit în amintirea celor dragi? Și, sincer, care ar fi acela pe care ați vrea să îl uite cât mai repede? Cum ați vrea să le păreți urmașilor, peste ani, și cum nu v-ați dori să fiți rememorați?

Importanța noastră, pe parcursul vieții, este un fluture captiv în insectar. Cu cât culorile sale sunt mai vii și neobișnuite, cu atât pagina care îl găzduiește se află mai aproape de prima copertă. „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” (Ecclesiastul 3, 1).

Dedicăm mult prea mult timp strădaniei de a părea. Nu de a fi, întrucât existența o construim, perpetuu, pe ruinele momentelor trecute și prezente, umplând de sens clipe și golind de substanță decenii, într-un efort dedicat prezentului. Purtăm, însă, o mască așezată cu grijă pe trăsăturile esențiale ale trăirii zilnice, care ne transformă chipurile și comportamentele, potrivit unui îndemn imediat post-decembrist, adaptat momentului: „Fă-te că faci ceva”.

Sunt momente când nu mai putem răbda. Când săvârșim fapte pripite și rostim cuvinte nechibzuite. Acestea sunt cele care păstrează, peste timp, conturul mohorât al amintirilor dureroase despre clipele în care i-am rănit pe cei din jur, poate chiar pe cei dragi. Iar umbra lor este cea care ajunge, peste ani, să ne caracterizeze, cumva – rămânând întipărită în sufletele celorlalți.

Sunt momente în care ne simțim generoși. Când oferim totul și nu așteptăm mare lucru. Acestea sunt cele care ne caracterizează pentru un timp limitat – pe măsura disponibilității noastre de a dărui clipe din propria existență –, urmând să apună, apoi, în spatele adevăratului nostru fel de a fi. Iar sclipirea lor, rază anemică a unei stele distante, nu va reprezenta decât un fir de nisip în deșertul nedevenirii.

Sunt momente între momente. Nicio secundă nu seamănă până la identificare cu alta. După cum și felul fiecăruia de a întâmpina clipele este diferit. Iar noi, oamenii, suntem atât de puțin asemănători în gândire și comportament, încât este cu adevărat de mirare graba pe care o manifestăm să adoptăm, în situații limită, mai ales, atitudini abrupte, cu strania convingere că persoanele din jur vor înțelege perfect cauzele și vor aproba soluțiile.

Până la urmă, întreaga noastră viață este alcătuită din momente. Fragmente disparate, clipe de indiferență, răutate sau dărnicie pe care le însumăm, cel mai adesea voluntar – și le contabilizăm cu părtinire. Către final, însă, toate acestea se sting în orgolii și clipa contează prea puțin. Deoarece rezultatul acțiunilor de moment este identic cu acela al eșecurilor și împlinirilor modelate vreme de ani întregi. Devine amprenta propriului eu, chipul nostru, dincolo de orice, conturat în memoria celorlalți, rezumând, într-un gest sau două vorbe, existența celor ce vom fi fost.

Dacă ați putea alege, care ar fi momentul comun pe care vi l-ați dori întipărit în amintirea celor dragi? Și, sincer, care ar fi acela pe care ați vrea să îl uite cât mai repede? Cum ați vrea să le păreți urmașilor, peste ani, și cum nu v-ați dori să fiți rememorați?

Eu cred că de la această imagine ar trebui început, sincer vorbind, demersul fiecăruia dintre noi de a exista, lucid și responsabil, nu doar de a... părea. Căci prea adesea așezăm unele peste altele clipe și pasiuni, ca niște cărămizi, pentru a construi un edificiu pe care să îl putem numi „viața noastră”. Un edificiu alcătuit din momente, stinghere, disparate, un edificiu spoit în culori moderne, șterse de prima ploaie. Prea adesea eșuăm lamentabil în strădania de a fi, deoarece am acordat multă atenție clipelor, detaliilor nesemnificative și aparențelor. Iar la final, în urma noastră se așterne mirarea, apoi inevitabila uitare, căci vor exista mereu alte imagini de urmărit și alte ziduri spoite de contemplat, iar viața noastră a fost doar una dintre multe alte înșiruiri de momente.

Trăim căutând să fim importanți. Și am fi mulțumiți dacă rezultatul – decenii de momente împletite cu grijă –, la o cercetare amănunțită a istoriei, va atrage atenția cuiva, fie și pentru o clipă. Doar că timpul elimină balastul, printr-o cernere nemiloasă și nu întotdeauna imparțială, ștergându-ne urmele cu determinarea utilizării ireversibilului ca instrument cotidian.

Importanța noastră, dincolo de timp, este un fluture care își schimbă culoarea și dimensiunile în ochii privitorului. Dedicăm prea mult timp adunând la un loc fragmente fără valoare și dedicându-le faimei de o clipă, fără să pricepem ce este cu adevărat important. Risipim anii, cultivăm uitare și deșertăciune. „Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase și la timpul lor; El a pus în inima lor și veșnicia, dar fără ca omul să poată înțelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârșit” (Ecclesiastul 3, 11). Deoarece omul rămâne captiv printre momente...

De la același autor

Ultimele din categorie