Ca să găsim remediu la ceva, trebuie să numim acel ceva boală și apoi, să mergem mai departe, la nevoile noastre cele din adânc. Ce nevoie mă împinge să ascult acea muzică? Cred că bilețelul e scris de un părinte, nu de un copil. Că de-ar fi fost copilul, întrebarea era: „Cum să-mi conving părinții că muzica mea preferată nu e drăcească, așa cum cred ei?”, nu? După cum te zgâlțâie, maică, vezi și cine te zgâlțâie, da? Deși să știți că sunt și credincioși care se zgâlțâie. Am fost o dată să învățăm ceva în Franța, să învățăm cum să asistăm oamenii ăștia necăjiți. Când ne-am dus, era ecumenică întâlnirea. Aoleo, când ne-am dus acolo, ăia chemau Duhul Sfânt și cădeau pe jos și eu trebuia să învelesc doamnele, că duhul acela le cam dezvelea rușinos și trebuia să le trag fustița pe acolo… Vai, vai, ce-am pătimit acolo… Atunci am înțeles eu ce e rugăciunea minții. Că sfârâia cămașa pe mine de „Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu…”. Și șeful ăla mare zice: „Are asta un duh!”. Era Duhul rugăciunii din toată inima și cu tot cugetul! Maică, omul e făcut să cânte și să danseze în prezența lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt. Dar din cauza păcatului, din cauza prezenței și lucrării duhurilor rele în noi, dansul în Duhul Sfânt a devenit o mișcare liturgică extrem de sobră. Tot ce facem în timpul Sfintei Liturghii, după sfânta rânduială, e dans. Dans este și „Isaia dănțuiește” de la Taina Botezului și a Hirotoniei. Și cât e de frumos! Cât e de zguduitor, dacă poți să trăiești asta și să vezi. Sfinții sunt alăute ale Duhului Sfânt. Omul este instrument muzical viu al lui Dumnezeu. Și, dacă nu e Dumnezeu în noi, suntem ca fluierele în vânt, așa, suflă din partea aia, suflă din partea aia și se aud așa, niște zgomote. Și omul, tânărul care crapă de energie, dar e speriat din toate părțile și nu știe ce să facă, nu înțelege de ce s-a născut, acela a cui alăută poate fi? Mama îi zice să fie cuminte și ea nu-i, mama-i spune să nu fumeze și l-a alăptat cu țigara în gură. Tata îi spune să fie băiat serios și băiatul l-a văzut cu o doamnă în mașină… se duceau să cumpere ceva de la un motel. Ce pretenții avem de la acești copii, oameni buni, ce le-am dat? Ce le-am oferit? Ar trebui să le ascultăm mărturisirile… O fetiță care s-a spovedit pentru prima oară la noi la Mănăstire, pentru că împlinise șapte ani, iese roșie din biserică și zice: „În viața mea nu mai fac păcatul ăsta!”… „Da ce ai făcut?” „M-am uitat la filme de rușine.” Părintele întrebase, probabil. Zic: „Și cum te-ai uitat?”. „Cu mami și cu tati.” Eee, ca să vedeți! Și atunci, copilul acesta care este bombardat de mizerie din toate părțile, copilul căruia nu mai poți să-i spui nimic de bun simț, să mă iertați, părinților, ce să le cerem? Să cânte muzică psaltică? Când o bunică de astăzi, îi dă peste mână nepoțelului spunând „nu pune mâna acolo, că e rușine!” și când iese pe stradă și vede la un chioșc de ziare o tanti cu mana unde e rușine, ce va zice: „Bunica e proastă, ea nu știe, uite că nu e rușine. Pun și eu.”. Ce așteptăm de la acești copii? Ce să le facem? Decât să strigăm la Dumnezeu: „Doamne, miluiește-ne! Doamne, miluiește-i!” și să ne folosim de autoritatea părintească cât suntem în casă, să asculte. Apoi, rugăciune și răbdare și nădejde. E altă logică acum, oameni buni! E sfârșitul lumii! Dar să nu deznădăjduim! Domnul e cu noi. Maică, nu vă temeți! Am văzut părinți preoți și călugări de treabă, care au fost rockeri. Da, eu cunosc unul, îl cunoșteam de când era în facultate. Uite așa un păr avea, și s-a îndrăgostit de o ortodoxă. Și ne povestea el pe urmă, a zis: „O scot eu de acolo, o duc la discotecă. Dar până atunci mă prefac puțin că sunt ca ea.”. Și l-a adus la Înviere. Toți ortodocșii „de treabă” stăteau când pe un picior, când pe altul, când pe jos… El nu. O noapte, atât a stat la Liturghie, cu puterea aia a lui, cu încăpățânarea lui de rocker, și acolo a rămas! Sau cum îmi scrie o fată pe internet. „Maică, ce să fac, maică, dacă rockeri sunt mai adevărați decât ăia credincioși?”. Vedeți? Să ne facem și noi adevărați.

Așadar, atracția pentru această muzică vine din neliniștea copilului, din angoasa profundă pe care vrea s-o astupe cu gălăgie. Omul de astăzi are nevoie de gălăgie ca să nu-și audă deznădejdea că nu știe de ce s-a născut, de ce să crească mare, ce să facă, de ce să facă, unde să se ducă și nu vrea să audă și nu vrea să vadă. Și, fiecare își astupă urechile cum poate. Fiți siguri că acei copii drăgălași cu care vă jucați când erau mici, care au bucuria aceasta de a se juca cu mami și cu tati, n-au murit. Stau pitulați în adolescenții ăștia zgomotoși și așteaptă să le arate cineva sensul vieții și bucuria ei. Atunci se vor plictisi de astea și vor renunța. Vor avea ispite, că nu există copil fără, dar să nu deznădăjduiți, dacă sunteți mămică. Iar dacă ești tânăr, fă deosebirea încet, încet și să-ți faci o listă acolo, ce câștigi și ce pierzi în zgomotul acela. Sau să fii onest cu tine și zi așa: „Doamne, oare chiar o lume întreagă spune prostii, când spune că această muzică nu-i bună? Eu vreau să probez. Nu vreau să-i cred nici pe ăștia, nici pe ăștia. Vreau să probez.”. Și să faci proba așa: uite, o lună nu ascult. Țin post. A venit postul Paștelui, țin post să văd cum e fără muzică. Dacă nu poți, înseamnă că deja e grav, deja ești dependent de muzica aceea. Dacă poți, după aceea vei fi în stare să hotărăști liber dacă mai asculți sau nu.