Am înțeles cum stau lucrurile cu atașamentul securizant. Care sunt tipurile de atașament nesecurizant?

Aici sunt trei direcții: atașament evitant, atașament ambivalent și atașament dezorganizat. Acum să vedem ce înseamnă și cum se manifestă fiecare tip de atașament nesecurizant. Atașamentul evitant apare când copilul are niște nevoi, iar părinții nu i le împlinesc. Să spunem că este mititel și plânge pentru că are nevoie să fie schimbat, să fie luat în brațe sau are nevoie să fie hrănit, iar părintele nu este disponibil. Mai sunt și metode care spun să lași copilul să plângă, ceea ce este foarte dăunător și distructiv. Când nevoile de bază ale copilului, fizice și emoționale, nu sunt împlinite în mod repetat, copilul ajunge să creadă că nevoile lui nu pot fi împlinite, și atunci devine evitant, nu-și mai exprimă nevoile. Dar asta nu înseamnă că nu le are. Dar pentru că este și mai dureros să le exprime și să nu-i fie împlinite, renunță să le mai exprime. Atunci, pe termen lung, un bebeluș care a dezvoltat un atașament evitant va deveni un adult care va face totul singur, nu va cere ajutorul nimănui, va considera că emoțiile nu sunt importante, nu-și va exprima emoțiile și atunci când va vorbi de copilăria lui, va spune că totul a fost bine și minunat.

Și va evita să se implice emoțional în relații, ca să nu sufere?

Da. În cazul atașamentului evitant, persoana a dobândit devizele de viață „Fii perfect” și „Fii puternic”. 

Atașamentul ambivalent se dobândește când copilul primește iubire, nevoile lui sunt împlinite, în general, dar uneori, atunci când părinții lui au propriile dureri, ei nu mai sunt prezenți deloc pentru copil. Și, în acele momente, copilul nu are cum să înțeleagă că este vorba de neputința părintelui, ci crede că, dacă el va fi mai bun, mai cuminte, mai ascultător, părintele o să-l iubească mai mult. Atunci, părintele redevine atent și prezent în relația cu copilul, dar nu datorită copilului, ci pentru că și-a rezolvat propria lui problemă. În acest caz, copilul dezvoltă două devize de viață: „Străduiește-te!” și „Fă pe plac celorlalți”. Pe termen lung, se dezvoltă tipologia depedendentului sau a codependentului, în care cred că, dacă am să mă străduiesc mai mult, dacă am să fac pe plac mai mult celorlalți, am să fiu iubit. Asta se întâmplă de multe ori și în cazul relației toxice dintre un bărbat și o femeie. Femeia cu un atașament ambivalent nu reușește să iasă dintr-o astfel de relație, pentru că ea crede că „dacă mă voi strădui mai mult, dacă voi fi o prezență mai plăcută, el o să se schimbe”. Și agresorul se schimbă o vreme, dar nu durează mult și se întoarce la vechile obiceiuri, femeia iar se străduiește să-l schimbe și tot așa. E un cerc vicios, din care cu greu poate ieși.

Atașamentul dezorganizat apare atunci când, în familie, cineva este foarte agresiv. Persoana care ar trebui să mă protejeze este tocmai cea care mă rănește și mă face să nu mă simt în siguranță. Pe termen lung, ce se naște din acest atașament dezorganizat este o persoană care, atunci când o ușă se trântește sau cineva ridică tonul, nu poate lua decizii conștiente, ci intră în reacțiile copilului de atunci. Se întâmplă să vedem persoane care, într-un eveniment care pe noi nu ne afectează sau ni se pare lipsit de importanță, reacționează disproporționat.

Văd lucrurile deformat, pentru că au trăit niște traume…

Și reacționează deformat, reacționează ca la vârsta când trauma se întâmpla, fără să-și dea seama că acum sunt în siguranță. Intru puțin mai profund, ca să înțelegem mai bine. Hipocampusul este centrul memoriei de lungă durată și acolo se întipăresc traumele noastre. Când are loc evenimentul traumatic, hipocampusul nu mai funcționează normal. Și, se întâmplă ca, pe axa timpului, el să nu mai aibă claritate și să nu mai facă distincția între evenimentul trecut și cel prezent. Când ceva din prezentul meu seamănă cu evenimentul traumatic din trecut, eu sunt copleșit de emoția aceea din trecut, și de asta reacționez disproporționat în prezent. Dar pentru celălalt este de neînțeles: „Dar ce-am făcut? Doar am trântit o ușă!” sau „Doar am vorbit mai tare”. Dar când știm că un om este rănit, e de înțeles de ce are astfel de reacții, pentru că hipocampusul este afectat.

Există o tehnică care ajută hipocampusul să se întoarcă în prezent. Când mă văd copleșit de emoții și de stări care n-au nicio legătură cu ce se întâmplă în prezent, este clar că hipocampusul meu m-a conectat cu un eveniment traumatic din trecut. Ce e de făcut? Primul pas este să îmi spun că „este o reacție la o amintire de acum x ani și ce trăiesc acum nu mă pune în pericol”. Nu intru în amintire, ca să nu fiu copleșit. Deci, conștientizez că evenimentul s-a întâmplat acum mult timp, nu se întâmplă acum, apoi, numesc trei lucruri pe care le văd, trei lucruri pe care le aud și trei pe care le miros. Prin conectarea la simțuri, hipocampusul revine în prezent. Asta nu înseamnă că emoția dispare, că aici ne împotmolim de multe ori. Așa cum ne împotmolim când ne rugăm și emoția nu dispare și spunem că nu ne ascultă Dumnezeu. Dumnezeu ne ascultă, dar e nevoie să se descarce ce e de descărcat.

Deci, prin conectarea la simțuri, hipocampusul revine în prezent, emoția nu dispare, dar eu am claritate că nu sunt în pericol și că este ceva ce se descarcă, nu este despre prezent.

Și pot controla, nu mai sunt neputincios, ca în trecut.

Da. Și cumva, după ce avem această claritate, chiar dacă emoția este acolo, ce ajută și mai mult este să transform ceea ce trăiesc eu acum în rugăciune pentru tot omul care suferă ca și mine. Adică, așa cum spune Sfântul Sofronie, să facem rugăciune pentru întregul Adam, care începe de la „când am o durere sau o întristare, nu mă rog doar pentru mine, ci pentru tot omul care suferă ca mine”. Mă doare capul: „Doamne, miluiește-i pe toți cei pe care îi doare capul”. E ceva accesibil nouă. Nu suntem la măsuri duhovnicești înalte, dar a mă ruga și pentru cel care suferă asemenea mie e ceva la măsura mea. Deci, Îl chem pe Dumnezeu: „Doamne, vino și vindecă adâncul ăsta de durere din mine și din tot omul care suferă asemenea mie”. Și rabd starea aceea care este încă vie în mine, în prezența lui Dumnezeu, până se mai descarcă. Uneori sunt emoții atât de puternice și de adânci, încât ele nu trec repede, și este nevoie de această răbdare în prezența lui Dumnezeu și cu rugăciune.

Sunt niște informații foarte valoroase, care ne pot ajuta pe noi, părinții, să știm la ce să fim atenți, astfel încât să le oferim copiilor un atașament securizant. Dar dacă noi, când am fost copii, am dezvoltat un atașament nesecurizant, avem niște răni, cum facem să nu le aducem în prezent și să le transferăm în relația cu propriul copil?

Ce ajută este să-i răbdăm pe părinți, adică să-i acceptăm și să conștientizăm că n-au știut mai mult, n-au putut face mai mult, și că, așa cum au putut, ne-au iubit totuși. În general, părinții își iubesc copiii și le vor binele. Dar venind dintr-o generație care considera că, „copilul se pupă în somn”, neavând atâtea mijloace de informare, n-au știut cum să ne împlinească nevoile. Cu toate acestea, au făcut și ei ce au știut mai bine. Așa că, pentru vindecarea rănilor noastre, ajută mult să le mulțumim pentru darul vieții care a venit prin ei: „Mamă, îți mulțumesc pentru darul vieții care a venit la mine și prin tine”. Sigur, Dumnezeu este cel care suflă suflare de viață, dar mama poate să spună „nu”. Și atunci, trebuie să fiu recunoscător că am primit viață prin părinții mei. Deci, vindec relația cu părinții mei prin această conștientizare că au făcut tot ce au putut ei mai bun, prin recunoștința pentru darul vieții. Apoi, mai e nevoie și să cerem: „Doamne, dă-mi putere, milă și har ca să iert ce au rănit părinții mei în mine”.

Și să vindece. Pentru că, de multe ori, ne trezim făcând lucruri pe care le-au făcut ei, deși nu vrem să le repetăm.

Aici mai e un lucru, după cum zice și Sfântul Apostol Pavel: „În ceea ce judeci pe altul, pe tine însuți te osândești, pentru că și tu faci asemenea”. Dacă nu facem pocăință pentru momentele astea în care i-am judecat și disprețuit, s-ar putea să ne pomenim făcând exact aceste lucruri, tocmai pentru ca sufletul nostru să se întoarcă la pocăință, la vederea propriului păcat și la asumarea lui.

Dar legat de atașament, aș mai adăuga ceva ce mi se pare important. S-au făcut studii pe niște bebeluși, care au fost urmăriți de la naștere până pe la doi ani, exact perioada în care se formează atașamentul. Un psiholog urmărea în fiecare familie interacțiunea părintelui cu copilul și au văzut ce fel de atașament are fiecare copil cu părintele lui. Și când copiii aveau aproape doi ani, împreună cu părinții, au fost duși într-o sală. La început, în acea încăpere în care erau foarte multe jucării, copiii stăteau împreună cu părinții lor și se jucau. După un timp, părinții au ieșit din încăpere. Când s-au întors, reacțiile copiilor au fost foarte diferite, în funcție de tipul de atașament. Și ele nu au fost doar observate, ci și înregistrate cu un computer conectat la copii. Copilul cu un atașament securizant a lăsat jucăriile, a îmbrățișat părintele, apoi s-a întors la joacă, pentru că se simțea în siguranță în relația cu părintele său. Cel cu atașament evitant, în momentul în care a venit părintele, trupul lui arăta că are nevoie de conectare cu el. Dar pentru că deja era obișnuit să nu mai spere că nevoile lui vor fi împlinite, nu s-a uitat la părinte și a continuat să se joace. S-a purtat ca și cum lipsa părintelui nu l-ar fi afectat, ceea ce nu era adevărat. Cel cu atașamentul ambivalent, când a venit părintele, a lăsat jucăriile și nu s-a mai dezlipit de el. Deja era instalată teama că părintele pleacă și nu se mai întoarce. Experimentul acesta mi s-a părut extraordinar, pentru că se vede foarte bine impactul pe care îl are fiecare tip de atașament asupra dezvoltării copilului.

Dar dacă părinții descoperă după un timp că, fără să vrea, au dezvoltat un tip de atașament nesecurizant cu copilul, mai poate fi reparat ceva în relația cu el?

Da, sigur. Creierul copilului este în dezvoltare până la 21 de ani. Dar și după vârsta asta, pocăința părintelui poate schimba multe. Dumnezeu poate să facă orice minune pentru pocăința părintelui.

Puteți citi prima parte a interviului aici: Tipurile de atașament în relația părinte-copil – interviu cu Maica Sofronia Rădulescu (I)