Cea mai mare virtute e smerenia. Poate să aibă cineva fapte bune cu grămada; dacă nu are smerenie și căință, degeaba! Și dacă și-a pus în gând că „eu sunt mai bun ca altul”, a pierdut. Am pierdut!... Asta e... Da, atât spun, vă spun: este putere dumnezeiască și este putere mare.

Creștinii să caute a căpăta două virtuți: smerenia și dragostea. Căci cine capăta aceste două virtuți, Duhul Sfânt îl învață mila, pentru că din dragoste izvorăște mila. Și dacă are milă de toți, adică de aproapele, nu poate greși. Iar dacă a căpătat smerenia, nu mai judecă pe altul, nu mai cântărește pe altul, el se vede pe el mic și păcătos.

Dumnezeu iubește pe omul smerit și nebăgat în seamă de nimeni. N-ai văzut? Toți sfinții au avut smerenie. Si care zice că-i sfânt îi înșelat de diavol. Sfinții, ei nu s-au socotit că-s buni, ci că sunt nevrednici, gunoiul pământului. Uite, așa e. Și când vei auzi pe cineva că se recomandă el ca sfânt, acela e înșelat de diavol. Atâta a iubit Dumnezeu omul smerit, încât i-a iertat și păcatele pe care le-o făcut. Dumnezeu îi plin de bunătate, dar Dumnezeu nu iartă mândria. Toate păcatele le iartă, dar mândria nu o iartă!

(Convorbiri duhovnicești cu monahul Proclu Nicău, Editura Agaton, Făgăraș, 2004, p. 23)