În vremea aceea, s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui ca să-I arate clădirile templului. Dar Iisus le-a zis: Vedeți toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu se risipească. Și șezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, deoparte, zicând: Spune nouă, când vor fi acestea și care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului? Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeți să nu vă amăgească cineva. Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă înspăimântați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul. Căci se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție și vor fi foamete și ciumă și cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire și vă vor ucide și veți fi urâți de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulți se vor sminti și se vor vinde unii pe alții, și se vor urî unii pe alții. Și mulți proroci mincinoși se vor ridica și vor amăgi pe mulți. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui. (Matei 24, 1-13) (Sâmbătă în săptămâna a 15-a după Rusalii)

Omul de ieri și de azi, din spațiul mediteranean ori din Americi, din India și până în cele mai izolate insule ale Pacificului, a trăit cu teama sfârșitului. Pe lângă frica provocată de iminența propriei morți, s-ar putea spune că și coșmarul provocat de ideea sfârșitului veacurilor este la rândul său universal. Scrierile sacre ale omenirii din Mesopotamia, Egipt, India ori America precolumbiană, așadar nu doar Biblia și tradiția iudeo-creștină, caracterizează vremurile din urmă printr-o degradare a ordinii morale și naturale, ceea ce duce oarecum la necesitatea sfârșitului pentru ca să se pună astfel capăt răului, lucru menționat și în prima rugăciune de dezlegare, de la slujba ortodoxă a înmormântării. Noi, creștinii, găsim referințe pentru sfârșitul lumii atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, așadar este impropriu spus că descrierile vremurilor de pe urmă sunt „apocaliptice” fiindcă nu doar Apocalipsa, care se traduce prin „Revelația”, dedică versete acestei tematici. Și mai impropriu este că Apocalipsa înseamnă un sfârșit și atât. Din păcate, nu tot atât de cunoscute sunt și cele scrise despre „un cer nou și un pământ nou” și despre Împărăția veșnică a lui Dumnezeu, din care orice umbră de răutate, boală și nedreptate lipsesc.

În toate aceste tradiții sunt semnalate, ca premergătoare sfârșitului lumii, semne de recunoaștere. Din perspectivă omenească este vorba printre altele despre înmulțirea fărădelegilor și a răutății întărite cu dimensiunea crescândă a războaielor, a bolilor și a necazurilor, iar din punct de vedere cosmic, sunt amintite întunecarea cerului, căderea stelelor, creșterea nivelului mării, dereglarea anotimpurilor. Însă descrierile acestui sfârșit universal sunt perpetuate nu doar în textele sacre, ci și în tradițiile laice, iar mai nou în literatură și cinematografie. Desigur, în aceeași proporție, aproape exclusiv se vorbește despre sfârșit ca distrugere și mult prea puțin despre un nou început.

Sfârșitul perceput ca sigur s-a tot amânat de-a lungul generațiilor, dar oamenii au simțit nevoia să îl determine cu exactitate pentru a se pregăti. Căderea Ierusalimului, cu 586 de ani înainte de Hristos, prigoanele antiiudaice ale regilor eleniști ai Antiohiei, epoca popoarelor migratoare și decăderea Imperiului Roman, iar mai apoi căderea Constantinopolului, marea ciumă din Evul Mediu și alte perioade grele ale omenirii precum Războiul de 30 de ani și până la cele două războaie mondiale din secolul XX au fost interpretate ca precursoare ale Judecății de Apoi. După trecerea unor date „precise” precum 1844, 1914, 1999 sau 2000, care s-au dovedit eronate, ultima prognoză a sfârșitului era anul 2012. Între timp a trecut și pandemia de coronavirus. 

Dar lăsând la o parte acest excurs eshatologic, în pericopa acestei sâmbete Evanghelistul Matei înregistrează momentul în care ucenicii Îl întreabă pe Domnul Iisus nu despre data exactă, ci despre semnele care vor prevesti a doua Sa venire și sfârșitul lumii. Aceasta se întâmpla după ce Mântuitorul Își vestise nu o dată sfârșitul ce avea să se întâmple la Ierusalim, oraș către care ei se îndreptau. Dar împreună cu această veste sumbră venea și vestea Învierii Sale. Solicitărilor de lămuriri venite de la ucenici, Domnul nu le răspunde în mod direct. În loc de aceasta, Învățătorul își atenționează discipolii: „vedeți să nu vă amăgească cineva”, „luați seama să nu vă speriați”, iar în final adaugă „dar cel care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”, cumva insinuând că nu pe ideea de sfârșit ar trebui să se concentreze, ci pe cum anume să discearnă adevărul în multitudinea de minciuni. Sfârșitul nu poate fi evitat sau controlat, dar nici nu ar trebui să ne bântuie viața, lăsându-ne incapabili de a ne mai plănui ziua de mâine.

Totuși Iisus menționează câteva din semnele premergătoare, care se înscriu între cele tocmai amintite: războaie și zvonuri de războaie, conflicte între popoare și între împărății, foamete, boli molipsitoare, cutremure, prigoană împotriva ucenicilor lui Hristos, trădări reciproce, toate fiind cauzate și cauzând la rândul lor răcirea iubirii. Aici de fapt stă și cheia întregii Evanghelii. 

O paralelă între aceste semne și știrile oferite de presă în ultimii câțiva ani duce la sumbra concluzie că trăim chiar timpurile finale. Cu atât mai puțin în zilele noastre omenirea nu este cruțată de revoluții, războaie, persecuții, cutremure, inundații, pandemii, fărădelegi și trădări. Și, cu toate acestea, cei care posedă o cultură istorică solidă pot să constate cu ușurință că aceleași evenimente, cu variațiile de rigoare, au fost trăite și de alte generații fiind, desigur, interpretate și pe atunci drept premergătoare sfârșitului. 

În fața împlinirii tuturor acestor profeții pot exista trei atitudini: prima este a celui care ia în serios toate aceste semne și intră în panică, căutând să se ascundă departe, să își facă provizii sau, dimpotrivă, se arată mai mult sau mai puțin agresiv la orice consideră a fi exponent al apropierii sfârșitului, de la ideile moderne, tehnologia avansată, la alimente noi, medicamente și îmbolnăvit de boala conspirației zărită pretutindenea, regăsește peste tot în jurul său persoane considerate vândute celui rău. A doua atitudine este opusă: a celui care ia în derâdere vechile preziceri și religia în general, atitudine asociată cu acceptarea tuturor noutăților veacului, de la cele tehnologice la cele de ordin social, moral și identitar. Pentru cei care îmbrățișează această viziune, durerile lumii nu sunt și durerile lor. Satisfacerea tuturor dorințelor și plăcerilor devine noua religie, iar propriul ego devine noul dumnezeu. Cea de-a treia atitudine se află undeva la mijloc. Ea constă în observarea semnelor vremii efectuată cu circumspecție și întârziere în luarea unor atitudini, interpretarea acestor semne în funcție de viața actuală și înțelegerea acestora ca încercări personale din care se poate învăța ceva. 

Pe lângă un sfârșit general al lumii și o judecată generală a tuturor oamenilor, când va veni Hristos a doua oară pe pământ, avem însă de-a face cu sfârșituri mai mici, particulare și judecăți tot la fel de particulare, dar care nu sunt cu nimic mai importante. Generațiile de acum două mii de ani și până la cele de acum au trăit spaima sfârșitului universal, însă până la urmă fiecare om, în parte, a trăit sau va trăi sfârșitul propriu, atunci când va da socoteală pentru toate câte a făcut. Esențială rămâne pentru fiecare mântuirea, adică salvarea din acest vârtej al evenimentelor care nu se încheie cu moartea personală. Mântuirea nu este echivalentă cu ieșirea din joc, cu scăparea miraculoasă din „lumea rea”, ci e o salvare hristică, dobândită prin răbdarea încercărilor și dificultăților, fie ele de natură globală sau individuală. Mântuirea prin răbdare este alimentată de iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele, aflată continuu în pericolul de a se răci.

În perioada creștinismului timpuriu, care a coincis cu dezintegrarea civilizației, dar și cu prigoanele anticreștine duse de autoritățile Imperiului Roman, Sfântul Antonie s-a retras în pustiu. Totuși, după o perioadă a părăsit liniștea deșertului, înțelegând cât de importantă este mărturisirea credinței. Astfel, îi îngrijea pe creștinii închiși pentru crezul lor, dorind să aibă parte la rândul lui de un martiriu public. Dar dorința sa de a se face mucenic nu s-a îndeplinit, spre marea lui întristare. Totuși, după o perioadă de reflecție, cuviosul a realizat că lupta vieții sale și mărturia lui nu vor fi înaintea împăraților prigonitori. Bătălia pe viață și pe moarte va fi una care se desfășoară în interior, prin învingerea propriilor patimi și slăbiciuni. Astfel se explică faptul că mântuirea vine, de cele mai multe ori, ca rod al răbdării până la sfârșit. Prin purtarea crucii personale, așa cum îndeamnă Domnul (Marcu 8, 34). Dacă sfârșitul nostru personal coincide sau nu cu sfârșitul întregului univers, e mai puțin important atât înaintea oamenilor, cât și înaintea lui Dumnezeu.