O primejdie mare pentru viața duhovnicească o reprezintă delăsarea și lenea noastră. Ele pot fi stări firești, izvorâte din firea noastră care lesne se istovește, dar foarte adesea sunt pricinuite și de înrâurirea diavolească asupra noastră.

După ce te-ai ostenit o vreme asupră-ți, săvârșind voia lui Dumnezeu cu silire de sine către nevoință, pentru curățirea sufletului nostru de păcate, de tine se poate apropia în chip nevăzut ispititorul și începe, cu viclenie, să adune în cugetul tău astfel de gânduri: „Îndeajuns te-ai chinuit! Îngăduie-ți acum puțină odihnă!”. Acest cuget este atât de ademenitor, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, încât nici nu te vei gândi că trebuie să i te împotrivești. Și, pe lângă aceasta, este atât de ticălos, că de i te vei încredința numai pentru puțină vreme, toate dinlăuntrul tău se vor tulbura. Delăsarea este asemenea unei spărturi mici într-un stăvilar (baraj). De îndată ce s-a ivit doar o astfel de spărtură mică, stăvilarul nu va mai rezista; apa îl va lua negreșit. Ceva asemănător lucrează în noi și delăsarea: va lua totul, încât va trebui să o iei de la capăt, să începi să te reclădești pe sine.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 33)