Când a venit la Horaița din deal sau Horăicioara de astăzi, pentru a cere găzduire de la egumenul acesteia, Cuviosul Irinarh Roset a găsit aici o restrânsă comunitate monastică, un schitișor și o bisericuță de lemn cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae. Se certifică, așadar, existența înainte de anul 1822 ‒ data la care Părintele Irinarh a început contrucția bisericii de lemn din vale ‒ a unei așezări monastice sau cel puțin a unei biserici de mir, la care documentele începutului secolului al XV-lea fac referire.

În cadrul reparațiilor din anul 1981, când s-a săpat sub pardoseala bisericii Horaiței din vale, s-a descoperit temelia de piatră a două vechi succesive mese de altar, în prezent acoperite de pavimentul naosului, potrivit mărturiei fostului stareț, protosinghelul Clement Găinescu, participant activ la reparațiile de atunci.

Frumoasa icoană de procesiuni a Maicii Domnului, datată în secolul al XVIII-lea

Și studiul odoarelor rămase din vechea zestre a mănăstirii ne-ar îndrepta spre aceeași concluzie. S-au descoperit cărți cu dedicații, care au aparținut secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. Scriptele vechi ale mănăstirii consemnează că în anul 1886, la indicațiile oficiale, s-au ridicat și predat către Mitropolie un set de cărți de cult uzate, în limba slavonă, neinteligibile pentru călugării viețuitori de atunci. Erau cărți de care monahii se slujiseră cândva, prin secolele XVI-XVII. De asemenea, prezența unei vechi catapetesme, amplasată astăzi în Paraclisul Sfântului Ierarh Nicolae, pledează pentru existența unei biserici a Horaiței înainte de anul 1822.

Trăsăturile artistice ale acesteia și pictura icoanelor trimit spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Aceleiași perioade se pare că îi aparține și frumoasa icoană de procesiuni a Maicii Domnului din biserica mare. Tradiția orală din ultima sută de ani fixează apariția comunității monahale de la Horaița la granița dintre secolele XIV și XV, pe vremea unui anume stareț Chiriac, el însuși o figură legendară, primul prezent pe pomelnicul cel mare al ctitorilor mănăstirii.

Prima atestare documentară a Horaiței

Toponimul „Horaița” a fost asociat cu acel cuvânt din limba slavonă ce desemnează noțiunea de „munte”. Domeniul forestier pe care s-a construit biserica de lemn a Horaiței era proprietatea puternicului feudal Micu Goraeț ‒ pan de Hotin ‒, boier care aparținea prin obârșie satului Crăcăoani, aflat la aproximativ cinci kilometri de mănăstire. Horaița va fi fost dintru început o modestă bisericuță de lemn, deservind probabil populația unui cătun.

Primul document scris asupra bisericii de la Horaița este cel semnat de Alexandru cel Bun la data 11 iulie 1428, când domnitorul, aflat în reședința sa din incinta Mănăstirii Bistrița, hotărăște ca biserica din Horaița să fie inclusă între cele 52 de biserici trecute sub jurisdicția eclesiastică a puternicei Mănăstiri Bistrița.

Izolată în codri, departe de principalele drumuri ale țării, Mănăstirea Horaița scapă, de-a lungul istoriei, de multe dintre focurile turco-tătare, continuându-și viața chiar și în perioadele în care alte mănăstiri din zona Neamțului sunt devastate în timpul luptelor dintre eteriști și turci, iar obștile de monahi și monahii fiind astfel obligate să ia calea pribegiei.