Fiind băiet păduri cutreieram

Și mă culcam ades lângă izvor...

Sunt cuvinte ale lui Mihai Eminescu pe care aproape că nu trebuie să le explici. Este de ajuns să le rostești rar și, de undeva, din adâncul memoriei, se ridică o lume: pădurea, răcoarea umbrei, iarba, susurul apei și copilul culcat lângă izvor, ascultând fără să știe poate că ascultă una dintre cele mai vechi cântări ale pământului.

Izvor.

Puține cuvinte au în ele atâta prospețime. Parcă și rostirea lui curge. Nu este numai numele apei care iese dintre pietre, ci poartă în sine taina începutului. Când spunem că ceva izvorăște, spunem că undeva există un început ascuns din care acel ceva vine spre noi.

Apa are un izvor. Lumina are un izvor. Înțelepciunea are un izvor. Iubirea are un izvor.

Dar frumusețea? De unde izvorăște frumusețea unei dimineți în care roua stă încă pe iarbă? Cine a pus măsura în petalele unei flori, cântecul în pasăre, limpezimea în ochii unui copil? De unde vine puterea omului de a se opri înaintea tuturor acestora și de a spune: „Este frumos”!?

Poate că una dintre marile noastre greșeli este aceea că ne oprim prea repede la lucruri. Vedem frumusețea, dar nu mai întrebăm de unde vine. Bem apa și uităm izvorul. Primim darul și trecem mai departe fără să ne ridicăm privirea spre Dăruitor.

Și totuși, întreaga creație pare să poarte în ea urma unei obârșii. O rază nu-și are lumina în ea însăși. Ea mărturisește despre soarele din care vine. Un izvor nu-și inventează apa; o aduce dintr-o adâncime nevăzută. Tot astfel, frumusețea lumii nu se explică numai prin ceea ce vedem. Ea pare uneori o rază ajunsă până la noi dintr-o Frumusețe mai înaltă.

Poate de aceea omul nu se satură niciodată cu adevărat de frumusețe. Privește marea și mai vrea să o privească. Urcă pe munte și rămâne tăcut înaintea depărtărilor. Ascultă o cântare și ar dori ca ea să nu se termine. Iubește și descoperă că iubirea adevărată poartă în ea dorința de veșnicie.

În toate acestea există, parcă, o chemare. Frumusețea nu spune numai: „Privește-mă”. Spune în șoaptă: „Caută de unde vin”.

Aici începe adevărata călătorie a omului.

Psalmistul o cunoștea atunci când spunea: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”. Nu este întâmplător că setea după Dumnezeu este exprimată prin imaginea izvorului. Setea trupului după apă ascunde în ea icoana unei alte însetări, mult mai adânci: setea făpturii după Cel din Care își are ființa.

Omul poate să nu-i mai spună Dumnezeu. Poate încerca să o numească fericire, împlinire, liniște, sens. Poate căuta ani întregi fără să știe precis ce caută. Dar setea rămâne. Și tocmai faptul că rămâne, după ce atâtea alte dorințe au fost împlinite, ar trebui să ne pună pe gânduri.

Dobândim ceea ce ne-am dorit și, după o vreme, dorim altceva. Ajungem acolo unde visam și descoperim un alt orizont. Strângem lucruri, experiențe, amintiri, dar undeva în adâncul ființei continuă să curgă întrebarea: „Aceasta este tot?”.

Poate că nu este nemulțumire. Poate este memoria Raiului. Poate că Dumnezeu a lăsat în om o sete pe care nimic creat nu o poate stinge tocmai pentru ca omul să nu uite niciodată drumul spre Izvor.

Sfântul Augustin a exprimat această taină într-o frază care a străbătut veacurile: inima omului rămâne neliniștită până când își află odihna în Dumnezeu.

Creștinismul merge însă și mai departe. Nu ne spune numai că există un Izvor pe care trebuie să-l căutăm. Ne spune ceva aproape de necrezut: Izvorul a venit în căutarea celui însetat. Hristos intră în istoria omului și spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea.”

Dintr-odată, toate firele se adună. Setea omului și chemarea lui Dumnezeu. Frumusețea creației și Creatorul ei. Izvorul pădurii și Apa cea vie. Dorul nostru după ceva ce nu trece și Cel care spune despre Sine că este Viața.

Poate că acesta este rostul cel mai adânc al frumuseții lumii: să nu ne lase să ne oprim la ea. Floarea se veștejește. Izvorul își continuă drumul. Pădurea își pierde frunzele și le primește din nou. Chipurile pe care le iubim îmbătrânesc. Până și cele mai frumoase clipe ale vieții trec. Dar tocmai trecerea lor naște în noi întrebarea după ceea ce nu trece.

Iar atunci creația întreagă devine un fel de deget îndreptat spre cer. Nu trebuie să fugim de frumusețea pământului pentru a-L găsi pe Dumnezeu. Trebuie numai să învățăm să o privim până la capăt.

Să urmărim raza până la Soare. Apa până la izvor. Darul până la Dăruitor. Frumusețea până la Frumusețea din care izvorăște orice frumusețe. Și poate că, după toate drumurile noastre, după toate căutările și rătăcirile, vom descoperi că întrebarea esențială a vieții este uimitor de simplă: Din ce izvor beau?

Pentru că omul ajunge, încetul cu încetul, să semene cu izvorul din care bea. Dacă bea numai din lucrurile trecătoare, va purta în sine neliniștea trecerii lor. Dacă bea din ură, se va umple de amărăciune. Dacă bea numai din zgomotul lumii, va pierde glasul tăcerii.

Dar, dacă își pleacă sufletul asupra Izvorului celui viu, ceva din limpezimea Lui începe să curgă și prin propria viață. Atunci înțelege că frumusețea pe care o căuta pretutindeni nu era risipită fără rost prin lume. Era alcătuită din urme. Urme lăsate de Dumnezeu pentru ca omul să poată găsi drumul spre casă.

Și poate că, într-o zi, după ce vom fi cutreierat atâtea păduri ale acestei vieți, vom putea să ne așezăm și noi, asemenea copilului din versul lui Eminescu, lângă Izvor. Numai că atunci nu vom mai asculta doar susurul apei. Vom înțelege, în sfârșit, de unde vine cântecul ei.