„Cu ploile lacrimilor adapă, Fecioară, inima mea cea înțelenită, și brazdele sufletului meu îmbată-le cu umilință, roadele faptelor bune înmulțindu-le.” (Canoanele)

Ați fost vreodată beți de umilință? E sfârșitul tuturor amețelilor. Te uiți la Maica Domnului și îți lăcrimează ochii ca la bețivi. Căci te doare viața ca o rană mai mare decât lumea... Oftezi. Tot mai din rărunchi. Și începi să simți că, la fiecare suspin, inima ia un strop din liniștea Preacuratei.

Până se prăbușește tăcerea ei în tine într-un plâns torențial. După care, o vreme, vezi prin lucrurile pe care le privești. Te uiți la Sfânta Fecioară ca într-o oglindă a liniștii. Și te vezi copil.

Nimeni nu e mai treaz decât un om beat de umilință. Deși cei beți de umilință nu văd pe unde merg. Dar nu se pot rătăci. Căci locul unde trebuie să ajungă e înăuntrul lor.

Dacă nu înțelegi, cititorule, privește la Maica Domnului. În surâsul liniștii ei poți vedea lumea din adâncul inimii tale.