Dragi prieteni,

Iată-ne din nou la intrarea în Postul Mare: patruzeci de zile pentru a face bilanţul omului cel vechi care încă sunt şi să mă nasc omului cel nou care dormitează în mine. Paştile sunt cu adevărat motorul vieţii mele personale: moarte şi înviere, a trece din plan de conştiinţă în plan de conştiinţă spre o dimensiune cu totul şi cu totul nouă. Aceasta este taina identităţii mele profunde, acolo unde Eu sunt înrădăcinat în Dumnezeu Însuşi, Fiinţa, Marele Eu sunt. Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte: „Şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3).

Înţelegem atunci cum Fericitul Augustin a putut scrie această frază nemaiauzită: „Dumnezeu este mai intim mie decât eu, mie însumi!”. Aşadar, să experiezi omul în plinătatea dimensiunii lui înseamnă să-L experiezi pe Dumnezeu! Omul nu are ochi, nici urechi, el nu trăieşte decât de azi pe mâine la suprafaţa existenţială, atâta vreme cât nu a atins un anumit nivel de aprofundare şi de tăcere.

Schimbarea la care ne invită Postul Mare înseamnă să înţeleg că sunt chemat să străbat o distanţă semnificativă înlăuntrul fiinţei mele. Un imn din creştinismul primar, de un dinamism exploziv, spune: Deşteaptă-te cela ce dormi şi te va lumina Hristos! Această trecere din starea de moarte în starea de viaţă, din iad în Împărăţie, defineşte întocmai drumul întoarcerii, al schimbării. Nu este în niciun caz o schimbare morală, o ameliorare a sinelui, ci o reală transformare a fiinţei omeneşti în întregime, trup-suflet-duh, devenirea unei noi făpturi.

Această chemare răsună în fiecare dintre noi, este o atracţie spre o cu totul altă viaţă. Ea este, pentru cel ce o ascultă, tema duhovnicească personală, întotdeauna identică sieşi. Ea însoţeşte pe fiecare de la naştere, este problema fiecăruia şi punerea ei în discuţie. Deja filosofii din vechime numeau aceasta „entelehie”; cât despre Evanghelie, este vorba despre crucea personală a fiecărui om, scară pe care îşi sporeşte creşterea prin greutăţile pe care i le oferă firea-i, căci fiecare le are pe ale lui.

Să-ţi înţelegi crucea înseamnă să presimţi datele destinului tău, să-i descifrezi sensul, înseamnă să te înţelegi. Să deosebeşti în tine făgăduinţele îngropate la origini de către Creator. Şi când descopăr aceasta, atunci schimbarea mă cheamă cu putere. Dintr-odată încep să întrevăd neajunsurile unui prezent inconsistent şi o fereastră către o altă lume posibilă se deschide brusc.

Acest început sugerează şi mă pune dinaintea unei reîntoarceri decisive, un angajament a întregii mele fiinţe. Pătrund, puţin câte puţin, în vederea răului şi a păcatului care mă fac să vieţuiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. Demonul este cel care trage aţele marionetei care sunt... Chiar aici mă aşteaptă Dumnezeu, nu ca un jandarm sau ca un judecător, ci ca un Mire. Răscruce de Drum la care se impune o alegere. Nimeni nu o poate face în locul meu! Această alegere este o moarte reală, reîncepută în fiecare zi. Ea săvârşeşte o izbucnire a veşniciei în timp, căci în viaţa mea condiţionată, decizia mea pentru Dumnezeu este o întâlnire cu El. Acesta este Legământul, logodirea sau nunta mistică care sunt în miezul Bibliei. Fiecare secundă care trece – pentru că este în miezul acestei decizii – poartă în ea Prezenţa absolută, oricât de puţin pogorâm în adâncul tăcerii noastre lăuntrice.

Reversul acestei atitudini de schimbare este păcatul. Nu există decât un păcat, spune Sfântul Isaac Sirul, acesta este să fii nesimţitor faţă de Hristos Cel Înviat. Cu adevărat, bucuria este marele Rod al Duhului. Autenticitatea unei vieţi schimbate se măsoară după măsura bucuriei ce sălăşluieşte întru el. Fără de această bucurie, totul este proiectat în afară, nimic nu mai este sălăşluit. Omul devine atunci un posedat, nu este obsedat decât de el însuşi, se autoidolatrizează şi pierde dimensiunea verticală, cea a Duhului Sfânt. Pentru a fi cu adevărat Fericit în toate circumstanţele, după cum sugerează Iisus în ale Lui Fericiri, trebuie să fii smerit, adică să fii axat numai în Dumnezeu şi să conştientizezi tot mai mult Iubirea nebună a lui Dumnezeu.

În sensul acesta, smerenia este cea mai mare putere, căci ea suprimă radical tot duhul de resentiment şi ea este singura care pune capăt mândriei. Ne aflăm aici la sursa a toată nevoinţa şi lucrarea asupra sinelui: nimicirea mândriei şi smerirea, datorită bucuriei lăuntrice, temeiul fiinţei omeneşti restaurate. A te converti înseamnă a intra într-o cu totul altă vieţuire, viaţa Însăşi a lui Hristos, a-L lăsa pe Hristos să vieţuiască în tine. Postul Mare ne aminteşte că aceasta nu se obţine decât printr-o îndelungă rugăciune, prin post şi trezvie, prin lupta împotriva patimilor şi prin Iubirea aflată în centrul tuturor relaţiilor noastre.

În fiece clipă să ne punem întrebarea: „Ce ar face Hristos în locul meu?”, aceasta este Regula de Aur!

Cu toată dragostea, pe curând!

(Părintele Alphonse şi Rachel, Scrisoarea nr. 79, Gorze, martie 2011)

http://www.centre-bethanie.org