Oamenii încruntați și serioși, preocupați numai cu acumularea de informații exacte, înclinați să depisteze fisuri morale pretutindeni, și căutând cu asiduitate explicații pentru fiecare fenomen, vor avea întotdeauna probleme cu adaptarea la dumnezeiasca Liturghie.

De ce? Pentru că, în esența ei, Liturghia este o joacă a copiilor în fața Părintelui ceresc, aidoma Sophiei care se veselea și se desfăta fără încetare în fața Tatălui, dezmierdându-se pe rotundul pământului (cf. Prov. 8, 20-21). Liturghia generează un impresionant univers ludic, unde fiecare inimă zâmbăreață este invitată să hoinărească, dilatându-se la infinit pentru a înghiți cât mai mult din șuvoaiele surâsului lui Dumnezeu.

În Liturghie omul nu mai este preocupat de sine însuși; așa cum pruncul se joacă pentru a le capta atenția părinților, la fel și în biserică, privirea creștinului e ațintită spre Domnul, contemplându-i Shekinah, prezența maiestuoasă. Limbaj, gesturi, culori și veșminte, se împletesc pentru a forma spațiul unde cerul și pământul se suprapun, templul unei copilării stilizate metafizic sub ochii lui Dumnezeu.

Da, Liturghia e un joc. Jocul sacru al fiilor Fiului, unde nu există constrângeri, ci libertate, frumusețe și bucurie sfântă înaintea Domnului. Ea este, până la urmă, o viață de copil, unde totul e imagine, mireasmă, melodie și dans.