Neruşinarea cea de laudă nu se poate întâlni uşor. Numai în cazuri de mare luare aminte de sine şi jertfire de sine. În aceste situaţii este cu putinţă să se facă primită „neruşinarea cea de laudă”, în special din pricina mărinimiei celui ce este provocat (adică a lui Dumnezeu).

Neruşinarea este încălcarea ruşinii şi cerinţa stăruitoare de a pune în lucrare călcarea de lege. Da, iată, încalc cerinţa de a respecta legea, însă voiesc să mă asculţi! Am înfăţişat sensul laudei acestei cereri, pe care numai eroii milostivi şi compătimitori o pot înfăţişa.

Domnul şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, este „victima” propriei noastre neruşinări şi îndărătnicii şi iată că Îl facem să cedeze şi Îi revocăm hotărârea dintâi. „Da, Doamne al meu, îmi mărturisesc vina. Propriei mele ticăloşii şi nepăsări se datorează greşelile şi poticnelile mele. Însă mă pocăiesc şi cad cu faţa la pământ, mă rog şi Te chem întru ajutor; lasă-mi greşelile mie, păcătosului, iartă-mă, nu-mi ţine în seamă vinovăţia şi călcarea de lege. Nu mă preda certării cuvenite şi pedepsei care mi se potriveşte. Întinde-ţi mila Ta şi acoperă-mă, ca să nu mai ispitesc şi iarăşi să Te pornesc spre mânie”.

Trebuie să folosim această „neruşinare de laudă”, aşa cum a făcut văduva, la care se referă Domnul nostru, care prin continua supărare l-a silit pe judecătorul cel nepăsător să o ia în seamă şi să-i facă dreptate.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 96-97)