Într-un oraş, întotdeauna era aşezat ca rege peste acele locuri un om ales de popor. Nu conta cum arăta, ce făcea, îndată îi dădeau tot ce era nevoie, i se închinau, îi dădeau cinstire, îi aduceau daruri.

Numai că s-a observat că în fiecare an era un alt om. Până când s-a găsit unul şi a studiat ce se întâmplă. După un an, ca ei să nu se lipească de materie, de ceea ce este trecător, populaţia avea rânduială să-i ducă pe o insulă pe toţi aceşti regi şi acolo trăiau ca vai de ei. Aflând asta unul dintre ei, pe când era rege, a umplut corăbiile de pietre scumpe, de alimente, de toate câte are nevoie omul pentru a trăi şi nu numai. Şi când i-a venit sorocul după un an, obişnuiau să-l şi dezbrace, îl puneau în corabie în pielea goală şi aşa au făcut şi cu el. Numai că, atunci când a ajuns pe insulă, acolo îl aşteptau toate câte el îşi pregătise.

Şi aceasta este o pildă, una foarte educativă. Noi trimitem dincolo ce avem nevoie? Şi de ce avem nevoie dincolo? Avem nevoie de fapte bune, ele ne vor însoţi, ele ne vor sprijini. Aşadar, pentru lumea de dincolo avem nevoie de fapte bune, pe care trebuie să le facem în viaţa aceasta. Pentru că urmează să fim „dezbrăcaţi” şi, din regi ce suntem – pentru că omul este regele creaţiei, cununa creaţiei lui Dumnezeu –, o să ajungem nişte exilaţi. Dar nu va fi rău de noi dacă ne-am pregătit.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 229-230)