– Am copii mici, soția trebuie să facă naveta pentru a merge la serviciu… E greu. Satul este mic, acasă au rămas în majoritate oamenii în vârstă și cei bolnavi… În sat nu avem nici grădiniță și nici școală. Nu știu ce voi face cu copiii peste câțiva ani, când vor mai crește.

S-a lăsat tăcerea. Nu este ușor să fii preot, este o realitate. Sunt multe greutăți într-o parohie. Oamenii bolnavi, singuri, cuprinși de tristețe… încotro să se îndrepte, cui să ceară un sfat? Se uită spre cer și spre preot. Au nevoie de încurajare, au nevoie de rugăciune, au nevoie de ajutor. Iar preotul, adesea apăsat și el de griji și neajunsuri, caută să aducă nădejdea în sufletele tuturor.

Un preot mai în vârstă a intervenit și a cerut voie să vorbească și el câteva clipe.

– Așa este părinte, nu este ușor în parohiile noastre, mai ales dacă încerci să-ți împlinești misiunea primită de la Dumnezeu cum se cuvine. Acum câțiva ani am vrut și eu să mă mut „într-o parohie mai bună”, o parohie mai mare și mai aproape de oraș. Mi-am spus că am stat 30 de ani în parohia primită în tinerețe, am fost pe cât am putut fidel lui Dumnezeu și oamenilor. Satul nu este prea mare. La aproape 60 de ani merit și eu să fiu undeva mai bine. Copiii sunt mari și sunt la oraș.  Au familii, au servicii. Aș fi mai aproape de ei, aș fi mai aproape de spital, de un magazin… Mi-am completat dosarul pentru transfer și l-am depus la protopopiat. Așteptam cu oarecare emoție răspunsul, când… într-o zi mi s-a făcut foarte rău și a trebuit să fiu dus la spital. La spital, după câteva zile de repaus și de analize, medicii mi-au spus că ceva nu este în regulă și că va trebui să facem o biopsie. Biopsia mi-a adus vestea de care mă temeam. Aveam un cancer destul de avansat. Am vorbit de multe ori cu oameni bolnavi de cancer, m-am rugat lui Dumnezeu să se facă bine, dar n-am înțeles niciodată starea prin care trece cineva care suferă de această boală. Frică, revoltă, tristețe, neputință… Te învăluie toate. Am stat în spital câteva săptămâni, am făcut tratamentul care se face în astfel de cazuri și am continuat să-l țin și acasă, cu regimul de rigoare. Au trecut două luni și am ajuns din nou la spital. Boala se agravase foarte mult. Din nou perfuzii, tratamente peste tratamente, slăbiciune generală. Un medic a chemat-o pe doamna mea preoteasă pentru a vorbi cu ea.

– Doamnă preoteasă, de acum este bine să-l luați acasă, să vă pregătiți. Noi nu mai putem să-l ajutăm. Zilele îi sunt numărate. Poate să mai trăiască 3 zile, poate să fie 10 zile, dar mai mult de două săptămâni nu cred să mai reziste. Am mai avut situații asemănătoare. Ne pare foarte rău.

Preoteasa a început să plângă, copiii la fel, rudele… Acasă, slăbit și mâhnit, fără să mă mai pot urni din pat, m-am gândit la toate, la toată viața aceasta care a trecut parcă prea repede. După vreo 5 zile am reușit într-o seară să ies puțin prin curte. O doamnă de la noi din sat m-a văzut de pe uliță și a venit la gard.

– Cum mai sunteți părinte? Cum vă mai simțiți?

– Uite așa cum mă vezi. Abia mai respir. Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Asta este viața.

Femeia s-a uitat la mine cu o nădejde pe care o aveam și eu altădată, când îi încurajam pe credincioșii slăbiți de boală sau descurajați de viață ori deznădăjduiți.

– Părinte, nu știți, dar eu vă spun. La noi în sat aproape toată lumea se roagă să vă faceți bine. La bădia Toader se adună în fiecare seară câte 15 oameni și citesc la Psaltire, la mătușa Maria femeile citesc Paraclisul Maicii Domnului, la biserică cântărețul și moș Petrea pălimarul citesc vecernia și fac și ei rugăciuni cu oamenii… Cred că jumătate de sat postește ca să vă faceți bine. O să vă faceți bine, o să vedeți.

- Și m-am făcut bine părinților, a continuat preotul povestirea. Și acum, nu vreau să mă mai transfer nicăieri. Au trecut doi ani și nici prin gând nu-mi trece să mai plec din parohia mea. Stau să le întorc dragostea, să-mi plătesc datoria față de ei. Voi rămâne aici până la sfârșit. Mi-au dat viață, trebuie și eu să fac tot ce pot pentru ei.

Acum vă întreb și eu: „Ce înseamnă o parohie bună?”.