Monahul pe care l-a întâlnit David se numea Acachie. Desigur, împrejurările în care s-au cunoscut au fost neobișnuite, neprevăzute și trebuia să fie cercetate bine de Părintele Acachie. A vorbit cu David cu acea simplitate care îl caracteriza și repede a câștigat încrederea copilului. Era încă mic pentru ceea ce căuta, dar cu toate acestea, înțelepciunea copilului, înțelepciune de om bătrân, au îndepărtat reținerea lui. Părintele Acachie auzise și despre întâmplarea cu Sfântul loan Botezătorul, care uimise tot ținutul acela. Iar acum, auzind și povestirea lui David despre hotărârea lui, despre ceea ce dorea, s-a convins că este vorba despre un copil, care, deși nu știa încotro să se îndrepte, se vedea totuși că are încredere în Dumnezeu. Și cu toate acestea știa ce voia.

– Tatăl tău este de acord cu hotărârea ta? Ați vorbit împreună despre plecarea ta? El e de acord să pleci atât de tânăr de acasă? N-o să fie neliniștit și n-o să te caute?

– Cred că nu, Părinte, nu cred că mă va căuta, pentru că a știut și s-a așteptat să plec. Cu toate acestea, nu am vorbit cu el, pentru că ar fi fost de prisos. Cât despre faptul că sunt tânăr, așa cum ați spus, cred că unii oameni sunt de o părere, alții de alta. Vârsta de cincisprezece ani pentru unii copii poate fi o vârstă mică, nu însă și pentru mine. Cred că și Sfinția Voastră sunteți de aceeași părere cu mine în privința asta, pentru că altfel nu ați fi fost de acord să mă primiți, ci m-ați fi izgonit acasă.

– Ai dreptate. Dar nu te mândri și nu fi atât de încrezător în tine însuți, pentru că în călugărie asta nu se numește smerenie. Și tu năzuiești să devii călugăr. Dar asta nu se face fără smerenie. Dacă vrei să vii cu mine, înseamnă că primești să mi te supui. Eu sunt dintr-o mănăstire de lângă Magnisia, unde mă nevoiesc în călugărie alături de alți șapte călugări bătrâni. Fiecare bătrân are și unul sau doi ucenici, care se supun orbește starețului lor. Dacă primești condițiile, rămâi. Dacă nu le primești, pleci de la început. Așadar poți hotărî.

– Părinte, primesc fără nicio șovăială.

– Și, firește, la schit vei fi ultimul...

Părintele Acachie, după cum se vedea, era un ascet aspru. Dar cu toate acestea avea o cultură înaltă și o mare experiență duhovnicească în cele ale călugăriei. El avea și misiunea de a călători peste tot, pentru a-i întări pe cei slabi în credință. Era cunoscut nu numai acolo pe unde trecea, ci până și la Patriarhie ajunsese vestea despre cultura și viața sa virtuoasă. Pe David l-a îndrăgit din prima clipă, însă nu i-a arătat asta. Mergeau, așadar, tăcuți spre mănăstire. Pe Părintele Acachie l-a impresionat faptul că David nu a luat nimic cu el, nici hrană, nici haine. Aceasta însă se poate explica în două moduri: ori ușurătatea lui i-a hotărât plecarea, ori într-adins nu s-a gândit deloc la cele de care are nevoie trupul. Părintele Acachie știa care dintre cele două pricini l-au făcut pe David să plece astfel. Totuși, în timp ce mergeau pe cale, l-a întrebat pe copil:

– Nu trebuia să te gândești puțin la călătoria ta? Mai avem două zile de mers. Ai fi mers flămând pană la capăt?

– lertați-mă, Părinte, dar nu am știut unde voi merge. Am știut numai că Dumnezeu mă povățuiește și nu m-am gândit la ce voi mânca. Sfinția Voastră, Părinte, v-ați gândit și la cele pentru trup. Eu nu vreau să vă lipsesc de hrană, ci voi răbda până la sfârșit, oricât de lung ar fi drumul.

– A, nu așa. Aici faci ascultare. Trebuia să te gândești la asta mai înainte de a pomi la drum. Acum vei mânca din hrana mea, dar să știi că mă lipsești pe mine de o parte din ea.

– Am greșit că am pornit la drum fără mâncare?

– Tu ce zici? Nu a fost o greșeală? Ai plecat undeva, nu știai cât timp îți va trebui pentru a ajunge acolo și nu ai luat nici pâine cu tine?

– Părinte, iertați-mă. Atunci când am plecat nu m-am gândit deloc la aceasta. M-aș fi gândit la toate acestea, dacă mai întâi am fi discutat împreună.

– Bine. Ai început cu o greșeală, și ai mai făcut încă una. Dacă vom căuta bine, vom afla mai multe. Ajunge numai să vrem să le căutăm și să credem că nu acționăm bine, și vom vedea că tot ceea ce facem nu are nicio îndreptățire. Aceasta se întâmplă acum și cu tine. Nu ai voie să spui nimic, pentru că ești deja ascultător. Faci ceea ce îți spun și primești fără să cârtești judecata și hotărârea mea. O spun pentru ultima dată. Numai atunci să nu asculți și să nu împlinești porunca mea, dacă ceea ce îți cer nu este moral și nu este în acord cu credința noastră.

– Adică, se poate întâmpla și aceasta?

– În mod normal, nu trebuie să se întâmple așa ceva. Tu vei asculta totdeauna cu atenție cele ce ți se vor spune de către toți din schit, deoarece, precum am spus, ești ultimul. Unele ca acestea are călugăria, precum și altele mai grele. Răspunsul pe care îl dau toți la porunca primită este unul: „Să fie binecuvântat!”.

– Fără numai dacă...

– Ți-a rămas mintea la credință și morală. Dar ia aminte la ce îți spun: nu-ți voi cere nimic care să fie împotriva credinței și moralei noastre, căci noi tocmai întărirea credinței și moralei urmărim. Se poate ca cineva din mănăstire să-ți ceară ceva care nu se poate explica, ceva care aparent este incorect. Se poate să ți se spună: „destramă-ți ciorapul, spală-ți salteaua în prima zi, sapă grădina cu muchea sapei, plantează răsaduri de roșii în luna februarie”. Răspunsul tău va fi totdeauna: „Să fie binecuvântat!”. Îți pot spune, de pildă: „peste puțin vom ajunge la mănăstire”, iar noi să mai întârziem o zi. Îți pot spune „ne vom întoarce înapoi să aflăm drumul”. Totdeauna va trebui să dai același răspuns. Niciodată să nu spui „nu”, niciodată „de ce”, niciodată „mă îndoiesc”. Totdeauna să se audă un singur răspuns: „Să fie binecuvântat!”. Ești de acord? Am spus bine? Mai vrei să vii cu cu mine?

– Părinte, să fie binecuvântat!

(Cuviosul David „Bătrânul” – „Copilul” Înaintemergătorului, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 39-42)