Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia cerurilor. Ce înseamnă sărăcia cu duhul? Aţi văzut şi vedeţi cu toţii oameni ce sunt săraci trupeşte; de aceea, pentru a zugrăvi chipul sărăciei cu duhul o să zugrăvim mai întâi sărăcia trupească. Sărac este cel ce n-are nimic al său, cel ce aşteaptă totul doar de la mila altora; acesta n-are bucata sa de pâine ca să îşi potolească foamea şi nici băutura obişnuită a celor mai mulţi ca să îşi potolească setea; n-are acoperiş sub care să-şi plece capul dacă nu i se dau bani ca să tragă undeva; nu are haine dacă nu se va îndura vreun om milostiv să-i cumpere, sau chiar dacă are haină, are una veche, murdară, găurită, bună de nimic, de care voi nici să vă atingeţi n-aţi vrea; de toţi e dispreţuit, de toţi este ocărât; este ca un gunoi, deşi unii săraci sunt în ochii lui Dumnezeu ca aurul curăţit în cuptor, cum a fost Lazăr din Evanghelie. Acum, să vedem care sunt trăsăturile corespunzătoare ale celui sărac cu duhul. Sărac cu duhul este omul care recunoaşte neprefăcut că e sărac duhovniceşte?, că n-are nimic al sau, care aşteaptă totul de la milostivirea lui Dumnezeu, care-i încredinţat că nu poate nici să gândească, nici să dorească vreun lucru bun dacă Dumnezeu nu-i va da gând bun şi dorinţă bună, că nu poate să facă nici un lucru cu adevărat bun fără harul lui lisus Hristos, omul care se crede mai păcătos, mai rău, mai prejos decât toţi, care se mustră întotdeauna pe sine însuşi şi nu osândeşte pe nimeni, omul care recunoaşte că haina sufletului său este spurcată, întunecată, rău mirositoare, netrebnică, şi nu încetează să-L roage pe Domnul Iisus Hristos să lumineze această haină, să-l îmbrace în haina nestricăcioasă a dreptăţii; omul care aleargă neîncetat sub acoperământul aripilor lui Dumnezeu, nevăzând în lume loc fără de primejdie, fără numai la Domnul.

(Sfântul Ioan din Kronstadt, Fericirile evanghelice în viața noastră, Editura Sophia, București, 2012, pp. 20-21)