Ce este Lumina Învierii?

Lumina Învierii nu este altceva decât Însuși Hristos Cel Înviat. Într-o expresie mai teologală, Lumina Pascală este chip al Învierii Domnului. Chiar Hristos se auto-definește ca fiind lumina vieții:

“Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”

Pe cale de consecință,  creștinii devin și ei lumină: „Voi sunteţi lumina lumii” spune Hristos mulțimilor care îl asculta predicând.

Acest adevăr nu este doar rostit, ci și arătat. La  Schimbarea la Față, Hristos se revelează ucenicilor ca fiind Lumină. „a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”.

Atât de strânsă (chiar ontologică) este această relație între Hristos și Lumină, că Noul Testament are nu mai puțin de 90 de expresii la adresa Luminii. Iar Biserica a consacrat o frumoasă expresie: “Hristos se îmbracă cu Lumina ca și cu o haină”.

Dacă încercăm o explicație mai apropiată de lumea științifică, știm că lumina nu există fără o sursă de energie. În cazul de față, Hristos este Lumina prin care s-a făcut lumina de la începuturile lumii. “Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină !”. Și nu vorbim doar de lumina naturală sau artificială, ci de dualitatea materie-energie pe care se fundamentează întregul Univers. Căci fotonul, se știe, e corpuscul și undă electromagnetică.

Astfel, Hristos devine sursa noastră de viață, căci numai Cel ce a Înviat ne poate învia și pe noi. De aceea spune “fără Mine nu puteţi face nimic”.  Cum am putea să înviem, fără ajutorul Celui ce este Învierea?

De aici vine și puterea simbolica a Luminii împărțite credincioșilor în noaptea Învierii. Ea este chipul Învierii, venind să învie sufletele noastre din moartea lipsei de dragoste. Însăși împărțirea Luminii este un act de dragoste, semnificând atât împărțirea lui Hristos către noi, cât și dăruirea noastră, unii către alții.

Finalmente, Lumina pascală nu este decât Dragostea-Dumnezeu, dătătoare de viață, de sfințenie. Căci dragostea este lumina vieții noastre.

De aceea, Lumina pascală este o călăuză către Hristos. Așa cum, noaptea, văzând o lumină în depărtare ne îndreptăm către ea, pentru a ajunge în loc luminat, tot așa, Lumina din făcliile Învierii nu este decât o călăuză către Hristos-Lumina lumii, care se regăsește în Liturghia Paștelui.

Cei ce vor cu adevărat să fie luminați ar face bine dacă nu s-ar grăbi către casă, ci ar rămâne la această întâlnire euharistică cu Hristos. Nu e suficient să primești doar Lumină și Pască și să pleci acasă. Grăbindu-te, ratezi întâlnirea cea mare cu Învierea. De altfel, vom mai vorbi de cei care, grăbindu-se să meargă acasă, ratează însăși propria lor înviere. “Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul…Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii”

Darurile Învierii.

Învierea este cea mai mare sărbătoare a creștinătății, pentru că fundamentează întreg creștinismul. Fără Înviere, nu există creștinism atrage atenția Sf. Pavel. “dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră”.

Așa cum lumina naturală alungă întunericul, Lumina Învierii a schimbat paradigma existențială a întregii umanități, luminând calea vieții dincolo de moarte.

Două mari daruri ne oferă Învierea: omorârea morții și bucuria împăcării.

Cea mai mare frică a omului, până la Hristos, era frica de moarte. Unii o mai simt și astăzi. Motivul e unul firesc: moartea însemna un sfârșit. Dincolo de ea era nimicul din care am venit. E firesc să-ți fie frică să te întorci în nimicul (inexistența) din care vii, câtă vreme existența are o mulțime de posibilități frumoase.

Ei bine, Învierea pune punct acestei temeri și chiar morții, pentru că ne trece dincolo de moarte, așa cum mărturisim în Crez: “aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Hristos ne făgăduiește că de vom crede în El nu vom mai muri, chiar dacă murim trupește. În Hristos, moartea nu devine decât un somn până la învierea noastră. Nici n-ar fi putut face Dumnezeu Cel iubitor de oameni, căci moartea a fost rânduită nu ca nimicire, ci oprire a răului. Prin Înviere, vedem folosul morții-somn: ne oprește de a săvârși veșnic răul. În plus, tot Învierea ne oferă posibilitatea revederii celor dragi. Fără a învia (și ei, și noi) cum îi vom revedea?

Omorârea morții aduce bucuria împăcării și comuniunii cu Dumnezeu. Dacă trăim veșnic, trebuie să ne pregătim cum se cuvine. Nu putem trăi singuri, izolați, reci, iubind doar propriul ego. Mult mai frumos este să trăiești bucurându-te de iubirea ce naște comuniunea dintre noi (între noi) și Dumnezeu. Învierea lui Hristos este o garanție și o invitație la redobândirea Raiului. Ușile Împărătești ale Altarelor Sfinte stau deschise toată Săptămâna Luminată pentru a simboliza chemarea către iertare și împăcare. În popor se spune că cine moare în această Săptămână, merge direct în Rai. Este o interpretare populară, oarecum imprecisă, dar cu un sâmbure de adevăr: Hristos ne deschide Raiul pe care noi ni l-am închis.

Astfel, Hristos a Înviat și viață veșnic iubitoare ne-a dat.

Ispitele care ne pândesc de Înviere.

“Viforul ispitelor” pândește permanent pentru a ne stinge Lumina. Dobândirea Luminii este doar o latură a vieții duhovnicești. Cealaltă este grija de a nu o stinge.

Primul lucru pe care îl putem face este să nu denaturăm sensul real al Sărbătorii de Înviere (valabil și pentru toate celelalte sărbători). De ce? Pentru că fiecare sărbătoare este o treaptă de educație a sufletului. Dacă o denaturăm, riscăm să pierdem chiar “colacul de salvare” din “marea întunericului”.

 Unii consideră că Învierea Domnului se rezumă la “ghiftuiala omului”.  Masa sărbătorească din Duminica Învierii tinde să devină altarul idolatrizării pântecelui, iar agapa frățească devine festin pantagruelic. Din fiu al Luminii, creștinul se transformă în gurmand al mielului. Măcar de ne-am sătura cu Mielul Hristos.

Apropo...“tradiționalul” miel de Paște nu prea are de-a face cu creștinismul, decât în sensul unei antice reminiscențe a mielului pascal evreiesc, care preînchpuia Adevăratul Miel-Hristos ce se jertfește pentru noi în fiecare Liturghie. Goana după miel de astăzi nu pare decât o nouă Răstignire a Mielului, o denaturare gurmandă a sensului Jertfei Lui Hristos. Nu spun să nu mâncăm miel (deși mulți nu-l preferă), căci e doar un animal lăsat spre folosul omului, dar să nu cădem în patima tăierii bezmetice a multor nevinovați mielușei, crezând că așa sărbătorim ceva. Sărbătoarea nu este în farfurie, ci dincolo de ea.

De altfel, trăirea Sărbătorii este un lucru la care ar trebui să medităm mai mult. “A simți corect sărbătoarea“ înseamnă a ști ce anume trebuie să simți. Pregătirea pentru sărbătoare înseamnă exact definirea acestor chestiuni. Însă tumultul grijilor lumești de dinaintea praznicului tinde să ne “fure” chiar praznicul și, odată cu el, bucuria lui. Să nu așteptăm, deci, să “se întâmple ceva” ci să ieșim înaintea sărbătorii cu sufletul pregătit. Bucuria, armonia, comuniunea, înțelepciunea, lumina nu vor veni dacă nu le căutăm mai dinainte. Marea eroare este aceea că uneori credem că acestea se găsesc în “decorul” sărbătorilor (cadouri, plimbări, desfătări etc.). Ori nu acolo sunt, ci în învățătura și trăirea pe care ne-o aduce sărbătoarea. “Simt că nu e Paște” e doar atunci când ai lăsat ceva să-ți fure duhul Paștelui. Oricâte necazuri sau greutăți ai avea, oricâte planuri, griji și dorințe ar fi, ele nu pot răpune sfințenia dragostei bine zidită în suflet. Tragedia e că atunci când sfințenia lipsește, sărbătoarea devine doar un timp care trece apăsător, plictisitor sau inutil. Pentru a scăpa de această stare e bine să aplicăm principiul paulin al muncii: „Slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor”.  Este un gând ce ne dă multă putere de a sta chiar și la serviciu în zi de Sărbătoare, atunci când se impune. Bine ar fi să nu muncim de Sărbători (de aici practica liberelor legale) dar sunt și sectoare care impun munca “la foc continuu”.

Nici simbolurile pascale nu scapă de primejdia denaturării de sens sau chiar contestării. Lumina din candele și făclii tinde să devină magie sau motiv de dispută. Mai nou, se găsesc și voci care să conteste Lumina, Învierea sau chiar persoana lui Hristos. Un fel de reclamă negativă, a constatat chiar Sf. Pavel acum 2000 de ani, căci nu e un fenomen nou. Goana după audiență, s-ar mai putea spune. În realitate, avem de-a face cu oameni slabi care neputând să conteste învățătura lui Iisus (esența creștinismului), se leagă aiurea de detalii.

De pildă, Lumina de la Ierusalim. Până să poată fi adusă  în România, preotul o lua din candela de deasupra Sf. Altar. Prin asta, suferea vreo atingere relația dintre Hristos și Lumină? Nu mai era creștinismul valabil? Nu, dimpotrivă, se punea în valoare Altarul, ca adevăratul și actualul loc de jertfă al Domnului. De aceea, nu trebuie despărțită Lumina de la Ierusalim de sursa ei, Hristos, prezent pe fiecare Sfânt Altar. Sigur că Lumina de acolo rămâne un punct de referință pentru că acolo este locul unde s-a îngropat Domnul, dar să nu uităm că tot de acolo a Înviat și lumii întregi s-a dat. Prin urmare, chiar dacă Lumina, conform opozanților, ar fi luată dintr-o candelă de deasupra Mormântului Sfânt, ea nu ar fi cu nimic mai prejos decât orice Lumină luată de la oricare alt Sfânt Altar, unde nu a putut ajunge Lumina din Ierusalim, pentru că deja Hristos este pe acel Sfânt Altar.

Cât despre chestiunea cu fosforul alb, mă rezum la un zâmbet. Vorbim de o gândire care susține că totul este explicabil științific. Nimic rău, dar să nu uităm că știința doar măsoară, observă, deduce și aplică, nu întemeiază ea ceva în funcționarea Universului, că altfel ar fi numită Dumnezeu. Ne mai întrebăm de ce unii au făcut din știința religie și au înființat Scientologia? Așa că domnii respectivi sunt doar niște credincioși scientologici, aflați în conflict religios cu creștinismul. Ei se opun autenticității Luminii doar pentru că nu le place Hristos.

De la aceste zone înalte, viforul denaturării coboară și spre simboluri mai lumești. Tradiționalul ou roșu a început să lumineze Sărbătoarea în culori de clubbing’ transformându-se în ouă-discotecă galbene, verzi, albastre. Dacă roșul este culoarea sângelui Mielului Hristos, celelalte culori nu le înțeleg. Doar un supraefort de reîncreștinare m-ar face să mă gândesc la culorile curcubeului, un simbol al împăcării dintre Dumnezeu și om.

De la o vreme a apărut și iepurașul-cel-viril. Simbol al fertilității (care nu prea are legătură cu Învierea) el reușește să se infiltreze în simbolistica pascală prin creștinismul apusean, ca simbol al primăverii. Istoria se repetă și la noi, deoarece calendaristic vorbind, Învierea este asociată cu revenirea la viață a naturii. Iepurașul n-ar fi devenit atât de vizibil însă dacă n-ar fi avut și un bun potențial de marketing. E suficient să e uităm la rafturile pline de ouă asortate cu iepurași de ciocolată.

Nici urările pascale nu au rămas neatinse de șablonizare. Fericirea devine caracteristica tuturor sărbătorilor care, cel puțin în urări, trebuie să fie “fericite”. Din păcate, dacă luăm în calcul că fericirea a ajuns un concept foarte personalizat, obținem un non-sens: practic urăm cuiva să aibă Sărbătorile cum vrea el. N-ar fi însă ceva nou, omul contemporan dorind mai mult ca Dumnezeu să fie după cum vrea el, nu el după cum vrea Dumnezeu.

Dar atât cu ispitele. Venind Învierea să ne bucurăm de biruința noastră asupra tuturor celor rele, prin Hristos.

Fie ca sufletele noastre să se umple de Lumina sfințeniei, mai mult decât trupurile de mâncăruri sau distracții.Mai pe românește spus: "Îndopați-vă sufletește cu Lumină, nu doar trupește cu mâncare”.

Hristos a Înviat! Săturați-vă cu Mielul Hristos.