Dacă m-ar întreba cineva de ce este atât de iubit Sfântul Toma între sfinți, aș îndrăzni să spun: pentru că nu se mulțumește cu vorbe! Probabil îndepărtat de Ierusalim pentru că semăna atât de mult cu Domnul Hristos încât ar fi putut fi confundat – de unde numele său de Geamănul – Apostolul revine la locul cunoscut din care se desprinsese în Joia ce aveam să o numi toți Joia Patimilor sau Joia Mare. Pentru el și ceilalți se anunța o simplă cină – prânz prelungit, în fapt – de Paști. Mântuitorul le sugerase că va fi vândut și un frison îi cuprinsese pe toți. Iuda știa sigur cine va vinde pe Domnul. Joacă teatrul nevinovăției până în ultima clipă. Petru chiar crede că nu Îl va părăsi pe Domnul la greu, de aceea plânge cu amar când își descoperă slăbiciunea. Iuda pierde nădejdea pocăinței. Petru se pocăiește cu nădejde. Primul pierde viața, cel de-al doilea o recâștigă pentru veșnicie. 

Toma este departe de a fi important în iconomia Evangheliilor. Până în seara Învierii când Domnul, intrând prin ușile încuiate ale locului unde se refugiaseră Apostolii, le dăruiește iertarea și posibilitatea de a oferi iertarea Sa tuturor celor care primesc dezlegarea lor. După tradiție, știm astăzi că locul în care ni s-a dăruit Euharistia e același în care ni s-a dăruit și Taina Spovedaniei. Și aceasta este un motiv în plus ca să înțelegem cum una fără alta nu se așază în logica Împărăției. Intempestiv, după momentul acestei Întâlniri ajunge la Ierusalim Toma. Nu ca un întârziat de rând, ci ca unul ce fusese momit cu altă misiune în afara cetății. Misiune despre care nu știm mai nimic dar care, cert, îl ține departe de pericol. Reacția lui este firească. Cere dovada Răstignirii. Tocmai el, care semăna leit cu Răstignitul. Știe ce-i diferențiază. Rana cuielor și crestătura din coasta Domnului. De acum, nu mai era întru toate asemenea. Nu mai semăna cu Hristos. Și nu era vorba doar de desfigurarea Chipului Celui care ne-a creat după Chipul Său. 

Seara celei de-a doua „prima zi din săptămână”. Faptul că sunt iar împreună, ne arată că făcuseră obicei din această adăpostire. Veneau spre casa în care intrând Domnul le reaprinsese nădejdea. Și îi iertase. Cu dăruirea de mereu. Niciodată altfel decât iertător și răbdător cu firea oamenilor. Trecuseră opt zile de la Înviere. Iisus intră în mijlocul ucenicilor și aduce iarăși Pacea Sa. Și îngăduirea atingerii rănilor Sale de către Toma. Nu se ferește Domnul să-i arate nu doar că știe despre cererea sa, ci și răspunsul la cererea sa. Îi cere să vadă mâinile Sale și să atingă coasta Sa cea străbătută de suliță. Pentru a crede în Înviere, Domnul Hristos îngăduie atingerea dovezilor morții Sale. Evanghelia nu insistă pe amănunte și, de aceea, nu știm dacă această chemare a lui Hristos a fost împlinită întru totul de Toma. Ce știm este însă strigătul său de biruire a fricii și îndoielii: Domnul meu și Dumnezeul meu!

Toma primește lecția credinței prin vedere. Nouă ne este oferită de Domnul Hristos credința prin fericirea celor care nu văd dar cred, pentru mărturia unora ce se aseamănă cu Toma. Finalul capitolului evanghelic insistă să ne spună că minunile lui Iisus înaintea ucenicilor Săi au fost nenumărate, astfel încât credința lor să fie întărită. Minunile către ei nu sunt consemnate în Evanghelie pentru mulțimea lor. Iar cele scrise sunt consemnate ca să credem că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să avem viață în numele Lui!

E lecția dată de smeritul condei ai luminatului Evanghelist Ioan către toți cei care cred că a le ști pe toate este credință. Credința fără fericirea de cunoaște prin viață este calpă, fără bucurie și deseori omoară prin purism și moralism vehement. Geamănul ne învață că a cere dovezi înseamnă a crede în fericirea de a te întâlni cu Domnul Cel Înviat și a face din acesta izvor de iertare. Hristos în mijlocul nostru ne vădește mereu rănile, ca din ele să luăm vindecare rănilor noastre. Învierea Lui ne ajută să înțelegem veșnicia ca viață, nu ca moarte, ca pocăință și iertare, nu ca memorare de texte și amestecare de contexte. Fericit că vede, Toma ne dăruiește fericirea de a înțelege ceea ce nu vedem!