Ce frumos era la început în vieţile de obşte! Linişte! Aveau şi ceasul care bătea la fiecare sfert de oră, ca fiecare să-şi aducă aminte să rostească rugăciunea Chiar să fi uitat cineva să se roage, auzind ceasul care bătea, începea din nou rugăciunea. Ceasul mult ajuta. Părinţii rosteau rugăciunea şi era multă pace şi linişte în mănăstire. În obştea în care am fost în Sfântul Munte erau 60 de părinţi şi era ca şi cum ar fi fost un singur isihast. Toţi aveau rugăciunea. În biserică puţini cântau, cei mai mulţi se rugau cu mintea. La ascultări, la fel. Linişte peste tot. Nu vorbeau tare, nici nu strigau. Îşi făceau ascultările în linişte. Toţi se mişcau fără zgomot ca oile. Mereu exista în mănăstire o mişcare nezgomotoasă.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 191-192)