Putem vorbi despre două feluri de credinţă. Prima este cea teoretică, mentală, un soi de convingere intelectuală. „Cred în Dumnezeu”; „cred că există o putere superioară” – adesea sunt formule care nu produc efecte concrete în viaţa noastră de zi cu zi. Eventual, inspiră o moralitate nu foarte greu de zdruncinat. La nivelul inimii, găsim „cealaltă” credinţă, cea care cuprinde adică întreaga noastră fiinţă. Este o credinţă lucrătoare, vie, una vădită şi din faptele noastre. Sfântul Apostol Iacov sintetizează foarte bine cele două moduri de a crede: „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” (Iacov 2, 18).

Conştientizarea celor două planuri ale credinţei poate genera mari tensiuni existenţiale. Exclamaţia tatălui acelui copil „lunatic” este una doar aparent paradoxală. „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24) trimite, simultan, la cele două registre: cred la nivel mental, teoretic ştiu că este posibilă exorcizarea demonilor, dar văd necredinţa din adâncul inimii. Nu e uşor să ajungem chiar şi până în acest punct. Şi nu fără „ghidaj” dumnezeiesc. Tatăl acelui fiu demonizat nu avea nici măcar o credinţă teoretică. El recunoaşte: „am zis ucenicilor Tăi să-l alunge (pe demon, n.m.), dar ei n-au putut” (Marcu 9, 18). Nu spune „am rugat”, „am implorat”, ci doar „am zis”. În Omiliile sale, Sfântul Grigorie Palama spune că „atât de departe era omul acela de credinţă, încât nici măcar nu a binevoit să ceară izbăvirea copilului”.

Pentru a-l ajuta să creadă, Mântuitorul vine mai întâi cu o „evaluare” a întregului context: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17, 17). Îl ajută cu delicateţe pe tatăl copilului să-şi vadă necredinţa, ca unul care face parte dintr-un neam „tare de cerbice” (Ieşirea 32, 9). Nu i se adresează direct, ca acesta să nu se simtă atacat cumva. Primul pas este, deci, acceptarea totalei, dureroasei necredinţe. Apoi, Domnul i se adresează direct, căutând să ajungă la inima lui. „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?” (Marcu 9, 21) – iată o întrebare care nu este expresia unei curiozităţi. Ştia prea bine, ca Dumnezeu, întreaga istorie a acelui copil. Dar această întrebare îl ajută pe tată să retrăiască toate clipele grele prin care au trecut el şi fiul său. Povestind ce s-a întâmplat încă din pruncie, bărbatul se „înmoaie”. Realizează dimensiunile suferinţei familiei şi ce mare nevoie are de ajutor. În final, începe să creadă, cerând ajutorul: „De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi” (Marcu 9, 22). Replica dată de Mântuitorul – „de poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23) – nu vine ca un reproş, ci ca un imbold pentru a mai face un pas. Ceva de genul: „Îndrăzneşte, omule, să crezi. Deschide fiinţa ta spre credinţă, e ceva ce tu poţi, dacă ai un dram de bunăvoinţă. Pe măsura ta, la nivelul înţelegerii tale...”. Iar tatăl copilului demonizat se deschide mai mult şi primeşte să creadă - în planul mental, teoretic –, recunoscând însă că nu crede încă în planul inimii. Şi, deşi nu crede încă la modul plenar, minunea este posibilă, pentru că există acea disponibilitate de a crede şi în „adâncul inimii” – „ajută necredinţei mele”. Acolo unde nu a existat nici măcar această minimă deschidere – „în patria Sa” (Nazaret) –, Domnul Hristos nu a putut face minuni, încât Se şi mira „de necredinţa lor” (v. Marcu 6, 1-6). Dar unde este un dram de bunăvoinţă, totul devine posibil.

Mântuitorul le dezvăluie ucenicilor că doar „cu rugăciune şi cu post” iese „acest neam de demoni”. Dar la întrebarea: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?”, Domnul le şi ne oferă şi o altă direcţie de meditat: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”. Ceva asemănător le spune şi când ei Îi cer: „Sporeşte-ne credinţa”. În loc să dea curs cererii - cum ar fi putut?!, căci credinţa nu poate fi subiectul vreunei baghete magice – El le dă o replică menită să-i „pună la lucru”: „De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta” (v. Luca 5-6). Sămânţa de muştar sădită în pământ, care ajunge „mai mare decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui”, este folosită ca icoană a Împărăţiei Cerurilor la toţi cei trei evanghelişti sinoptici (v. Matei 13, 31-32; Marcu 4, 30-32; Luca 13, 18-19). Asta ne arată că este extrem de importantă această analogie în iconomia propovăduirii Evangheliei şi a dobândirii credinţei.

Ca „mărime”, credinţa teoretică este extrem de mică, precum este sămânţa de muştar, cea mai mică între „toate seminţele de pe pământ” (Marcu 4, 31). Când Mântuitorul le spune ucenicilor: „de aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar”  nu vrea să le spună că nu au deloc şi că ar fi de ajuns să aibă măcar „puţină” credinţă pentru a putea muta şi munţii. Accentul nu cade pe cantitate – „cât” –, ci pe calitate. Altminteri, le-ar fi spus: „de aţi avea credinţă cât un grăunte de nisip”. Cantitativ, avem puţină credinţă – teoretică şi aia. Dar calitativ – este ea vie? Organică, nu anorganică, să zic aşa, adică una având disponibilitate să crească? Din puţinul pe care-l avem, putem obţine totul. Aşa cum e de ajuns doar un singur cuvânt duhovnicesc pe care, dacă-l punem în lucrare, ne putem mântui. Între cele două credinţe – „teoretică” şi „lucrătoare” – liantul este încrederea. Pe măsură ce transpun în faptă ceea ce ştiu că e bine să cred, capăt mai multă încredere în Dumnezeu. Treptat, se ajunge şi la credinţa desăvârşită.

Şi azi cerem lui Dumnezeu: „Sporeşte-ne credinţa!”. Dar la care credinţă ne referim? În loc să primim bobul de muştar şi să-l punem în pământ (să-l lucrăm), avem ispita de a ne osteni ca să agonisim cât mai multe boabe (că toţi micii şi toate fripturile de pe grătarul vieţii cotidiene de muştar au nevoie!). Căutăm să dobândim cât mai multe, la nivel teoretic. Vrem să vedem, iar şi iar, „semne şi minuni” în viaţa noastră. Căutăm, de fapt, „senzaţionalul”, să ne lăsăm impresionaţi, dar nu facem (mai) nimic cu ceea ce am primit deja. Mai mare minune decât însuşi faptul că existăm, ce poate fi? Aceasta e „sămânţa de muştar” dăruită nouă de Domnul Hristos. Mai rămâne să ne „îngropăm împreună cu El”, pentru ca să şi înviem „prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu” (Coloseni 2, 12). La asta ne ajută – culmea! – şi lumea în care trăim. Ca să parafrazez versurile scrise în 1978 de un poet grec, Dinos Christianopoulos (pseudonim care înseamnă „fiul lui Christos”): „Şi ce nu face lumea ca să ne îngroape? Dar au uitat că noi suntem seminţe”.