Eu, cu cât pot, îi ajut pe oameni să îşi înţeleagă situaţia, în măsura în care pot înţelege. Sunt şi unii oameni pe care de la început nu-i interesează.

De exemplu, vine unul la mine, era fumător, şi a zis să-l spovedesc. Eu am zis:

‒ Îţi spun drept că nu te-aş spovedi.

‒ Păi, de ce, părinte?

‒ Miroşi a fum, înseamnă că eşti fumător şi eu pe fumători şi aşa nu îi dezleg.

Pentru că pentru mine e condiţia aceasta: dacă vrea să fie cu Dumnezeu să nu mai fie cu tutunul. Şi atunci el a spus:

‒ Păi, nu-i nimic părinte, dacă nu mă spovedeşti, lasă că mă spovedesc eu.

Şi am zis: 

‒ Bine, du-te unde vrei, dar să-i spui celui la care te spovedeşti ce ţi-am spus eu. După aceea, va face ce va vrea cu tine.

Deci, el a şi găsit „soluţia”, în faţa mea a găsit „soluţia”... Vedeţi, ca duhovnic, l-ai şi pus pe om în faţa unei situaţii pe care el nu o acceptă. Pentru că pe om nu-l poţi ajuta decât în măsura în care vrea şi el să fie ajutat. Dacă nu vrea omul să-l ajuţi, nu-l poţi ajuta, n-ai cum intra în componenţa fiinţei lui, în existenţa lui, decât dacă îţi dă voie el, decât dacă vine el şi zice: „Părinte, ce am de făcut?”. Și-atunci, îi spui: „Uite, te laşi de fumat”.

Să ştiţi cu toţii, aceştia care vin la mine pentru fumat, fumători, asta le spun: „Ne întâlnim când nu mai eşti fumător”. E o chestiune clară: „Ne întâlnim când nu mai eşti fumător. Până mai eşti fumător, nu mai am ce vorbi cu tine”. Şi aşa e cu toate păcatele când e vorba de sistem de păcătuire (n.r. ‒ păcătuire sistematică). Asta e condiţia mea, nu-i condiţia tuturor.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, pp. 337-338)