Eram la cineva care îşi botezase de curând cei doi copii, un băiat şi o fată în vârstă de 16 şi, respectiv, de 14 ani. Mama lor mi-a zis că băiatul vrea să-i povestesc ce este vecernia şi la ce foloseşte, dar se ruşinează să mă întrebe. Între timp, băiatul, care tocmai s-a întors de la o partidă de fotbal, mânca obosit în bucătărie. La masă era şi un prieten de-al nostru, student la teologie la Kiev, care a început să-l săpunească pe băiat pentru că nu a fost la vecernie. „Mâine dimineaţă toţi la biserică – se auzea din bucătărie. Desigur, despre împărtăşanie nu poate fi nici vorbă, pentru că azi nu aţi fost la vecernie”. La care băiatul răspunde foarte sincer: „Atunci ce să mai facem la biserică, dacă nu ne vom împărtăşi?”. Eu am pus în inima mea aceste cuvinte ale băiatului. După ce acela a terminat de mâncat, a venit în cameră şi eu i-am povestit cam preţ de o oră, ce este vecernia, utrenia, ce este împărtăşania.

Dimineaţa, la ora cinci eu m-am sculat şi m-am dus înainte la biserică, să fac proscomidia. Era iarnă şi foarte frig, iar până la biserică era jumătate de oră de mers pe jos cu paşi de sportiv. Am terminat proscomidia şi, ieşind la cădire la ceasul 6, îl văd pe fotbalistul nostru în biserică. În ziua aceea, eu l-am împărtăşit pe băiat, numai ca să nu stric în el dreapta înţelegere a Liturghiei, că a zis că n-are ce face la biserică dacă nu se împărtăşeşte. După aceea, mama lui mi-a povestit că băiatul ei fotbalist se ducea singur şi stătea în frig (la biserica la care merge e atâta lume, încât nu încap toţi în biserică şi stau afară), numai ca să se împărtăşească.

(Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 26-27)