Ce sunt „schimbările” în viaţa duhovnicească?

Există şi schimbări pe care le provoacă greşelile noastre personale de câte ori încălcăm poruncile şi suntem lipsiţi de harul dumnezeiesc, pe care l-am întristat prin vinovăţia noastră. Pentru aceste schimbări este nevoie de pocăinţă şi de smerenie pentru ca să se vindece.

Vecin rău şi viclean, mai cu seamă pentru cei neîntăriţi şi pentru cei ce încep să se nevoiască, sunt schimbările sau prefacerile firii. Ele seamănă cu condiţiile climaterice, care se schimbă sau se transformă. Acestea nu sunt permanente, ci trecătoare. De aceea, nu trebuie să ne înfricoşeze, încât să schimbe cursul vieţii noastre duhovniceşti. În acest sens avem pilda marinarilor. Ei nu încetează să călătorească pentru că marea devine primejdioasă în momentul furtunii. Leagă puţin timp corabia la ţărm şi aşteaptă. După aceea îşi continuă călătoria fără să mai fie preocupaţi de furtună.

După cădere, suntem condamnaţi pe viaţă la a avea astfel de schimbări: odată cu primul păcat, omul şi-a pierdut personalitatea, a devenit victima influenţelor şi este supus schimbărilor. Niciodată el nu rămâne stabil pe o poziţie, o simţire sau o opinie. Asupra caracterului omului se exercită influenţe din partea cuvintelor, gândurilor, lucrurilor, persoanelor, dietei, climei şi, în general, din partea a tot ce i se întâmplă. Adăugaţi la acestea şi uneltirea drăcească, cea care afectează stabilitatea simţirilor. Tot acest labirint al schimbărilor stinge zelul şi toceşte râvna. Schimbările trebuie tratate cu dispreţ; de asemenea, este nevoie de credinţă fierbinte în Pronia dumnezeiască, râvnă după Dumnezeu şi sfatul celor cercaţi. Cunoscând diavolul că forţa noastră motrice este râvna dumnezeiască şi mărinimia, se întoarce împotriva acestora pentru ca să ne dezarmeze şi să ne descurajeze.

Există şi schimbări pe care le provoacă greşelile noastre personale de câte ori încălcăm poruncile şi suntem lipsiţi de harul dumnezeiesc, pe care l-am întristat prin vinovăţia noastră. Pentru aceste schimbări este nevoie de pocăinţă şi de smerenie pentru ca să se vindece. Este nevoie de curaj şi de atenţie – iar nu de frică – pentru ca să nu se întrerupă strădania cea demnă de laudă şi râvna nevoitorilor.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 113-114)