Orice întoarcere spre Dumnezeu produce schimbări în viaţa omului. E nevoie de mult discernământ şi de multă sfătuire cu duhovnicul pentru a fi siguri că nu luăm decizii greşite în acest sens, schimbând, adică, ceea ce nu trebuie schimbat şi lăsând viaţa noastră neatinsă în zone ce au neapărată nevoie de schimbare. Spre exemplu, există femei care, întorcându-se la credinţă, caută a ţine la distanţă, trupeşte vorbind, pe soţii lor, mai puţin duşi la biserică. Sau, mai grav, chiar se despart de ei dacă aceştia nu ţin pasul cu programul lor de rugăciune şi asceză. Aici avem de a face cu o falsă evlavie şi cu o râvnă neluminată de harul divin. Sfântul Apostol Pavel este categoric în astfel de situaţii: „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni 7, 3-4). Faptul că unul dintre soţi ajunge la credinţă, iar celălalt rămâne necredincios, nu este motiv pentru a rupe legătura dintre ei, decât dacă cel necredincios doreşte să se despartă (a se vedea I Corinteni 7, 12-16).

În afară de statutul familial, mai sunt încă două planuri în care cel ce doreşte să urmeze lui Hristos Domnul nu trebuie să schimbe nimic: planul religios/ etnic şi cel social: „Aşa cum a dat Domnul fiecăruia, aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble. Şi aşa rânduiesc în toate Bisericile. A fost cineva chemat, fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A fost cineva chemat în netăiere împrejur? Să nu se taie împrejur. Tăierea împrejur nu este nimic; şi netăierea împrejur nu este nimic, ci paza poruncilor lui Dumnezeu. Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână. Ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poţi să fii liber, mai mult foloseşte-te! Căci robul care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului. Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos. Cu preţ aţi fost cumpăraţi. Nu vă faceţi robi oamenilor. Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu” (I Corinteni 7, 17-24). Aici nu avem un soi de resemnare sau de fatalism, ci o neclintită nădejde că mântuirea este accesibilă tuturor, indiferent de condiţia cuiva pe acest pământ. Atunci când lăsăm pe Dumnezeu să intre în viaţa noastră, nimic nu ne mai poate împiedica să ajungem la măsura îndumnezeirii.

Prima şi cea mai importantă schimbare pe care o avem de făcut este să părăsim păcatul şi să ţinem cât mai aproape de Dumnezeu. Mai rar, unii dau dovadă de o asemenea pocăinţă, încât schimbarea aceasta este una radicală. E cazul Sfintei Maria Egipteanca sau al altor sfinţi care s-au ridicat din iadul cel mai de jos, lepădând lumea pentru a se dedica exclusiv vieţii trăite în Hristos. Dacă ni se pare cu neputinţă a ne schimba în felul acesta, atunci să încercăm a schimba viaţa noastră făcând paşi mici, adaptaţi modului nostru de a trăi. Asta presupune ca orice am avea de făcut să facem în numele şi spre slava Domnului, ca pentru Domnul şi împreună cu Domnul: „toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (Coloseni 3, 17); „Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni” (Coloseni 3, 23); „De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31). Dacă eşti profesor, să ai conştiinţa că prin tine Dumnezeu caută să modeleze sufletele ce-ţi sunt încredinţate spre a fi educate. Dacă eşti o gospodină ce are de spălat nişte vase murdare, să spui: „Spală, Doamne, şi păcatele mele, cum sunt spălate aceste vase”. Oricine am fi şi orice am face, să căutăm a lucra, a vorbi, a respira doar de dragul lui Dumnezeu. „Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu. Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 6-8). Acesta este metoda cea mai simplă şi la îndemâna tuturor de a lăsa pe Dumnezeu să fie prezent în viaţa lor. Nu este vorba atât despre ce facem, cât despre cum facem ceea ce avem de făcut.

Când constatăm că viaţa noastră de zi cu zi ne oboseşte – şi mă refer aici mai ales la oboseala psihică –, să luăm aminte: e semn că nu (mai) primim pe Dumnezeu în cele cotidiene ale noastre. Oboseala este generată de împotrivirea la ceea ce avem de lucrat şi de nemulţumirea faţă de statutul nostru familial, social sau profesional. Pe undeva, s-a strecurat în noi şi ne domină gândul că noi am avea ceva mai bun de făcut. Dacă însă avem, cu adevărat, nevoie de o schimbare în unul dintre cele trei planuri, atunci soluţia este să începem a chema constant şi insistent pe Dumnezeu şi a-L face părtaş la ceea ce trăim sau lucrăm. El va limpezi ochii inimii noastre şi ne va ghida apoi către viaţa pe care o avem de dus: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 28-30).