La jumătatea praznicului Iisus S-a suit în templu şi învăţa. Şi iudeii se mirau zicând: Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat? Deci le-a răspuns Iisus şi a zis: Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis. De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi. Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat şi nedreptate nu este în el. Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea. De ce căutaţi să Mă ucideţi? Şi mulţimea a răspuns: Ai demon. Cine caută să te ucidă? Iisus a răspuns şi le-a zis: Un lucru am făcut şi toţi vă miraţi. De aceea Moise v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinţi, şi sâmbăta tăiaţi împrejur pe om. Dacă omul primeşte tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mâniaţi pe Mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos? Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă. Deci ziceau unii dintre ierusalimiteni: Nu este, oare, Acesta pe care-L căutau să-L ucidă? Şi iată că vorbeşte pe faţă şi ei nu-I zic nimic. Nu cumva căpeteniile au cunoscut cu adevărat că Acesta e Hristos? Dar pe Acesta Îl ştim de unde este. Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este. Deci a strigat Iisus în templu, învăţând şi zicând: Şi pe Mine Mă ştiţi şi ştiţi de unde sunt; şi Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel ce M-a trimis pe Mine şi pe Care voi nu-L ştiţi. Eu Îl ştiu pe El, căci de la El sunt şi El M-a trimis pe Mine. Deci căutau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe El, pentru că nu venise încă ceasul Lui. (Ioan 7, 14-30) (Miercuri în săptămâna a patra după Paști)

Sărbătoarea Corturilor la iudei se prăznuiește timp de o săptămână, în amintirea viețuirii poporului ales în corturi, în pustiu, după ieșirea din Egipt. Aceasta se întâmplă cu variație pe la sfârșitul lunii septembrie sau începutul lunii octombrie, când recoltele sunt pe sfârșite și toată comunitatea are mai multă vreme pentru slujbe, întâlniri cu apropiații și rugăciune. Mulți dintre ei vin la Ierusalim în pelerinaj și locuiesc efectiv în corturi sau mai nou în barăci de lemn. Tot așa sărbătoreau evreii aceste zile și în vremea Mântuitorului. Mulți dintre cunoscuții Domnului plecaseră din Galileea și ajunseseră în capitală, în timp ce Domnul a ales să vină în cetatea sfântă mai pe ocolite și singur, pentru a nu-i provoca pe oponenții Lui care deja se sfătuiseră să-L omoare.

Evanghelistul spune că Domnul a ajuns în templu la jumătatea zilelor sărbătorii și învăța acolo pe cei care voiau să Îl asculte. Pelerinii se mirau de cuvintele Lui, remarcându-L probabil după haine că nu face parte din gruparea fariseilor sau a altor învățați din jurul templului. Atunci Iisus a început să le spună ceea ce spusese și în Galileea mai devreme. El nu caută să Se laude cu învățăturile și cunoștințele înalte, așa cum făceau pe atunci mulți învățați – și cum fac mulți până azi – fiindcă El vestește învățătura Tatălui ceresc. Însă, imediat Domnul îi admonestează pe față pe cei ce căutau să Îl ucidă pentru că ar fi călcat sabatul vindecând un bolnav, în ziua când după Lege nu era voie să faci nimic. Iisus arată că există multe excepții iudaice prin care se poate încălca sabatul fără pedeapsă, ca de pildă ceremonia tăierii împrejur. În virtutea acestor excepții, vindecarea făcută de El în zi de sâmbătă nu are de ce să atragă mânia cuiva, fiindcă e o faptă bună. Atunci cei vizați au răspuns, rușinați, că nu vor să Îl omoare. Afirmă în schimb că Iisus ar avea demon, revenind cu un argument mai vechi, cum că ajutat de Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni. Cu alte cuvinte, oamenii îndârjiți, care nu acceptă vindecarea săvârșită de Domnul ca pe o minune sau măcar ca pe o faptă bună, o pune pe seama lucrării înșelătoare a celui rău. 

În fața mulțimii de pelerini veniți din tot Israelul, nici oponenții lui Iisus, nici căpeteniile templului, nici soldații, nimeni nu are curajul să Îi facă vreun rău. Pe de o parte pentru că poporul ascultă spusele lui, iar pe de alta pentru că la cuvintele Sale duhovnicești nu pot răspunde cu violența. 

Și cu toate acestea, îndoiala este în mintea și pe buzele tuturor. Poate că totuși L-ar recunoaște ca profet, dar ca Mesia, Hristosul cel așteptat de atâtea generații, nicicum. Un argument este acela că despre Mesia nimeni nu știe de unde vine, dar despre Iisus aflaseră, probabil, că e fiul teslarului din Nazaretul Galileii. Domnul încearcă să le risipească îndoiala și le spune că da, e clar de unde este, pământește vorbind. Dar El nu a venit cu putere de la Sine, ci Tatăl L-a trimis, iar pe acela iudeii nu Îl știu. Desigur, interlocutorii nu se lasă convinși, iar Evanghelistul completează că aceștia deja căutau să îl ucidă. Nu se spune concret cine sunt aceștia. Probabil că era vorba în mod general despre mai-marii templului, însă Sfântul Ioan, conchide, ca și în pericopa evanghelică citită cu o zi mai devreme, că „încă nu venise ceasul Lui”. Era alt ceas, acela al propovăduirii.

Din textul acestei Evanghelii, care este construit în forma unui schimb de cuvinte între Domnul și mulțime, se evidențiază cât de multă îndoială se află în oameni. Nu numai acum 2000 de ani lumea se afla în această stare, ci și azi lucrurile stau la fel. Ne este foarte greu să trăim aici și acum. De cele mai multe ori, trăim proiectându-ne viitorul luminos, așa cum făceau iudeii care îl visau pe Mesia, dar nu puteau să creadă că sunt chiar contemporanii Lui. Este întotdeauna mai ușor pentru om să proiecteze ceva în viitor decât să accepte lucrurile aici și acum. „Încep o viață nouă, dar mâine; mă las de fumat, de băut sau de alt obicei rău, însă nu acum, ci mai încolo, poate la bătrânețe. De ce să mă duc de pe acum la biserică și să mă pocăiesc? Sunt tânăr, am toată viața înainte, m-oi mai liniști pe la bătrânețe”. Mecanismul acesta funcționează în mintea noastră și deseori doar necazurile ne determină să schimbăm ceva în prezent. Din acest motiv, în Biserica Ortodoxă se pune foarte mult accent pe cuvintele „astăzi” și „acum” în multe cântări liturgice. Sărbătoarea nu e în trecut, ci astăzi, Învierea nu s-a petrecut acum 2000 de ani, ci astăzi. „Astăzi este începutul mântuirii noastre...” se cântă înainte de Sfânta Liturghie deseori. Mântuirea a venit, a început, dar lucrarea este un prezent continuu, un drum pe care ne aflăm și din care nici nu trebuie să ne oprim, nici să ne uităm înapoi. Gândind la Domnul, Care și blând, cu argumente omenești, prin minuni și prin descoperiri a lucrat la mântuirea tuturor, astfel începem să facem din fiecare moment o clipă de veșnicie.