Când spui rugăciunea Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!, să te oprești mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simți dragoste către Hristos, arată puterea harului, și asta s-o repetăm de mai multe ori; și mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe miluiește-mă pe mine, păcătosul!, căci este necesar acest sentiment al pocăinței. În timpul rugăciunii sunt importante, deci, două lucruri: primul – tinderea către Hristos, să nu cer­cetăm alte lucruri, vedenii, glasuri, lumini, ci să avem atenția noas­tră către chipul lui Hristos; iar al doilea – durerea neîntreruptă și pocăința adâncă.

Să nu dăm importanță la nimic ce se petrece în timpul rugăciunii, nici la glasuri. Când se aud glasuri înăuntrul nostru în timpul rugăciunii și nu ne creează evlavie, atunci să nu fim atenți. Mintea trebuie să fie lipită de Hristos.

Când ne rugăm mult, atunci înțelegem diferența dintre dobândirea cunoștințelor din cărți și dobândirea cunoștințelor din experiența personală. Dacă într-o anume faptă noi suntem vinovați 5%, iar alții sunt vinovați 95%, dacă noi ne îndreptăm vina noastră de 5%, atunci nu mai simțim vinovăția celorlalți.

Să iubim desconsiderarea celorlalți față de noi, dar să nu ne lăudăm pentru răbdarea noastră. Să-i considerăm pe calomniatori ca pe binefăcă­torii noștri. (Părintele Sofronie)

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, pp. 262-263)