Cei ce privesc zidirea cea simţită şi Scriptura şi nu se suie prin ele la cunoştinţa şi dragostea lui Dumnezeu, Care pe una a zidit-o, iar pe cealaltă a grăit-o, fac aceasta sau pentru slava cea lumească, sau pentru a se desfăta în frumu­seţile cele stricăcioase ale zidirilor şi ale Scripturilor, precum şi pentru alte scopuri trupeşti, sau rămân numai la înţelegerea parţială a zidirilor şi Scripturilor şi mai departe se lenevesc a păşi, neînălţându-se la Cuvântul cel atotprezent şi atotcuprinzător al celor ce sunt Care este înţelepciunea lui Dum­nezeu, prin Care cele ce sunt se cunosc şi întru Care sunt toate cuvintele cele ce sunt (Sfântul Maxim). „Că Dumnezeu - zice înţeleptul Solomon - a întemeiat pământul cu înţelep­ciunea, iar când a zidit cerul şi ea [înţelepciunea] era cu Dânsul şi lucra lângă Dânsul.” Iar Sfântul Vasile cel Mare zice: „Sunt unele raţiuni ale înţelepciunii, ale celei zidite mai înainte de toate celelalte [care au ca însuşire] zidirea”.

Cei ce nu se suie prin cuvintele cele din zidiri şi din Scriptură la Cuvântul cel ipostatic al lui Dumnezeu, aceştia sunt departe de scopul Ziditorului zidirii şi al Dătătorului Scripturilor. Aceştia, spune Sfântul Calist, sunt afară de fire, pentru că iubesc mai mult darurile decât pe Dătător, zidirile mai mult decât pe Ziditor, după cum zice sfinţitul Augustin. Căci, după cum zidirea nu a fost făcută pentru ea însăşi, ci pentru privirea şi slava Ziditorului, tot astfel nu este cuviin­cios a o privi şi a se minuna [cineva] de ea însăşi, ci din cauza Ziditorului ei, după cum n-o priveşte cineva pentru dânsa, ci pentru ceea ce se arată în ea.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 106 )