Bucuria, nimicirea întristării

Există întristări, dar există și nenorociri. Ce sunt nenorocirile. Când avem amenințări una după alta de jur împrejur. Când suntem acuzați din toate părțile și ne ascundem capul, inima, mintea, ca nu cumva să se întâmple să ne doboare. Trăim o stare de tristețe, de deprimare. Suntem într-o stare în care ne tot plouă și fulgeră, suntem potopiți și nu putem face nimic. Ne fuge pământul de sub picioare și nu putem scăpa, pentru că suntem legați! Aceasta este nenorocirea.

Dar omul bucuros, în fața nenorocirii, are înlăuntrul lui un imbold, o forță motrice, bucuria. Pentru că bucuria este cea mai mare putere[1]. Are un imbold care îl face să mulțumească lui Dumnezeu, îl face să fie bucuros și să simtă o bucurie reală pentru nenorociri, pentru că vede degetul lui Dumnezeu, vede rezultatul[2]. Așa cum auzi tunetul și știi vă vine o ploaie binefăcătoare și că pământul va înflori, exact la fel înțelegi că se apropie și pentru tine clipa în care Dumnezeu te va insufla și te va inunda cu ploaia dumnezeiescului har. Ți se umple atunci inima de bucurie și aceasta devine o izbucnire, o laudă a slavei către Dumnezeu.

Când sunt supărat, pot să Îi cer lui Dumnezeu să mă ajute în întristare, să mă ajute în nenorocire. Ce să-mi facă Dumnezeu! Dumnezeu pentru fiecare dificultate ne-a dat și mijlocul de a fi biruită și modul de a se împlini orice dorință a omului. Mi-e sete? Mi-a dat izvorul. Vreau viața veșnică? Mi-a dat Sfânta Împărtășire. Vreau iertarea păcatelor? Mi-a dat spovedania. Când eu refuz acest mijloc, când nu vreau să fac mărturisirea păcatelor, cum să îmi ierte Dumnezeu păcatele? Când refuz Sfânta Împărtășanie, cum să îmi dăruiască Hristos viața veșnică? Când refuz să merg la izvor, din piatră poate să țâșnească apă, dar când există izvor, niciodată nu va țâșni din piatră și nu va îngădui să țâșnească, chiar dacă dedesubtul pietrei există mulțime de apă.

Așadar, la fel și în aceste cazuri, nu răspunde Dumnezeu unui astfel de suflet îndurerat, întristat, nefericit. Fiindcă acest suflet L-a exclus, L-a tăgăduit pe Dumnezeu, tăgăduind bucuria vieții. Numai omul bucuros este îndreptățit să-și ridice ochii la Dumnezeu. Și chiar dacă ne vine vreo nenorocire, vreo întristare sufletească sau trupească, în vreun fel oarecare, și chiar dacă viața noastră întreagă a devenit, în vreun fel, toată o rană, nici atunci nu avem dreptul să pretindem ceva de la Dumnezeu. Fiindcă nimic din toate acestea nu poate să ne afecteze bucuria. Bucuria noastră ne-o schimbă numai voia noastră. Și chiar când toate problemele noastre, sufletești și duhovnicești, sunt atât de mari, încât ni se pare că ne scufundăm, nici atunci nimic nu poate sta în fața bucuriei.

De aceea spunem că mulțumirea vine la cel ce este bucuros. Melancolicul și întristatul seamănă cu cel la care te duci să-i deschizi gura ca să-i pui puțină apă și puțin medicament și acela o ține închisă ermetic, cu încăpățânare legată. Îi deschizi fereastra, ca să intre toată lumina, ca să-i mângâie ochii și el nu vrea, închide ochii pentru că iubește mai mult întunericul. Așa sunt și sufletele supărate. Omul supărat este cel mai nedrept în ochii lui Dumnezeu. Și orice dreptate a lui este necurăție înaintea lui Dumnezeu[3]. Numai când tristețile, nenorocirile, problemele lui îl duc la bucurie, când ele devin mijloace prin care își exprimă profunzimile bucuriei ființei lui, numai atunci poate să spună Doamne, miluiește.

Cel care nu are bucurie nu poate să vorbească cu Dumnezeu? Poate. De vreme ce și păcătosul poate, de vreme ce și ereticul poate să ceară lui Dumnezeu printr-un Doamne, miluiește să-i dăruiască ortodoxia, nu îl va auzi Dumnezeu pe cel întristat? Dar nu poate să-i facă nimic, decât numai atunci când a lepădat melancolia lui și a îmbrățișat bucuria și zice: Doamne, Doamne, toate Tu mi le-ai dat, slavă Ție. Atunci este cu putință să înceapă să vorbească Dumnezeu și să intre în inima lui și să o ușureze.